Razboi sfint?

Înainte de a decela semnificaţiile islamice originare ale conceptului de jihad, trebuie să luăm în considerare receptarea actuală defectuoasă a noţiunii de către publicul infestat de stereotipurile şi prejudecăţile vehiculate în mass media. Jihadul nu este „război sfânt”, deşi mult prea adesea termenul este astfel tradus şi „adaptat” de către occidentali şi, uneori, paradoxal, preluat mecanic chiar de către musulmanii deficitari în sfera educaţiei religioase.

Noţiunea de „război sfânt” este parte constitutivă a gândirii creştine a Evului Mediu şi a funcţionat ca un element central în logica exortaţiilor celebre în epocă, destinate să mobilizeze şi să incite masele populare, preoţii şi soldaţii la lupta împotriva musulmanilor. Din nefericire, din „simplu” artificiu retoric, sub imperiul urii cultivate programatic de către clericii creştini, războiul sfânt s-a transformat într-o ideologie prolixă, în care celălalt (aparţinând unei alte religii) era demonizat, satanizat, exclus din sfera umanului şi exterminat sistematic la nivelul existenţei concrete. Reminiscenţe ale acestui mod de a concepe alteritatea pot fi remarcate încă în imaginarul colectiv actual, conflictele politice prezente reactivând aprehensiunea, ostilitatea şi ura faţă de musulmani, coroborând efectele negative ale prejudecăţilor menţinute mai mult sau mai puţin în stare de latenţă de-a lungul istoriei, prin mituri bine construite, pentru a modela mentalitatea plebei.

3. Voi aminti aici câteva dintre miturile şi proiecţiile „clasice”, diseminate în cultura occidentală, nu pentru a dezgropa paginile negre ale istoriei, inerente oricărei culturi şi civilizaţii umane, ci pentru a efectua un exerciţiu de conştientizare şi „exorcizare” a condiţionărilor culturale aberante, nefondate, dar nu mai puţin maligne. Câteva mostre ale modului în care erau îndoctrinaţi creştinii europeni din epocă, informaţi astfel: „Muhammad este doar un barbar desfrânat şi ticălos, avid de putere...”; „Muhammad este un fost cardinal catolic căruia i-au fost zădărnicite ambiţiile de a obţine puterea papală şi care s-a răzbunat pe biserică creând o nouă sectă eretică în Orient”. În secolul al IX-lea, Ioan Kameniates descrie islamul drept o religie perversă, brutală şi războinică; cu cât musulmanii erau portretizaţi mai negativ, cu atât sacralitatea luptătorilor cruciaţi era reliefată prin contrast, justificând masacrele şi jafurile. Toma d’Aquino opina referitor la Profetul Islamului: „Muhhamad a ademenit popoarele, promiţându-le plăceri carnale şi a mistificat toate dovezile din Tora şi din Evanghelie prin legendele şi basmele pe care le relata tovarăşilor săi, şi nu au crezut în mesajul său decât oamenii sălbăticiţi care trăiau în deşert!” Oare câţi intelectuali ai epocii au încercat să verifice autenticitatea „sintezei” islamului oferită de marele filosof? Din discursul lui Martin Luther: „Preoţii trebuie să predice în faţa poporului despre grozăviile lui Muhammad pentru a li se întări credinţa în creştinism şi pentru a spori ura creştinilor împotriva lui, pentru a spori curajul şi eroismul lor împotriva turcilor, jertfindu-şi averile şi vieţile...!” Tot Luther, referitor la Coran: „Ce carte detestabilă, respingătoare şi blestemată este acest Coran plin de minciuni, basme şi grozăvii!”; iar referitor la Profet – „servitorul desfrânatelor şi vânătorul prostituatelor”. [Pentru cei care s-ar putea să fie deconcertaţi de poligamia Profetului amintim că acesta a fost monogam timp de 25 de ani, iar restul căsătoriilor, realizate la vârsta de 50 de ani, au fost în parte cu femei bătrâne, văduve, sau simple căsătorii politice; reamintim de asemenea că David, Solomon, Ghideon, Avraam şi alţi profeţi din tradiţia iudeo-creştină au fost poligami, fără ca aceasta să împiedice coborârea Duhului Sfânt asupra lor. Islamul a restricţionat şi condiţionat poligamia, nu a inventat-o.] În Cântecul lui Roland, popularul poem epic francez, poporul este instruit că musulmanii adoră triada Apollin, Tervagant şi Muhammad şi respectă ziua de vineri pentru că este ziua zeiţei iubirii, Venus, în timp ce creştinii respectă ziua de duminică pentru că este ziua Domnului [îndoctrinări hilare, dar cu efecte nu mai puţin nocive]. În aceeaşi operă literară: „Priviţi la acest popor blestemat! El este un popor necredincios care nu are nici o legătură cu Dumnezeu şi numele lui va fi şters de pe faţa pământului plin de viaţă, pentru că el se închină la idoli! El nu poate avea parte de izbăvire. El a fost condamnat. Să începem aşadar executarea sentinţei în numele lui Dumnezeu!” Apoi au urmat cruciadele. Dante îi plasează pe Muhammad şi Ali bin Abi Talib în cea de a II-a groapă din cel de al VIII-lea cerc al Infernului, pentru că fac parte dintre adepţii gâlcevei şi ai făţărniciei; trupurile lor sunt tăiate în bucăţi în Infernul Divinei Comedii. În viziunea lui Goethe, Trimisul Islamului  „i-a învăluit pe arabi într-un veşmânt religios trist şi a ştiut cum să ascundă de ei speranţa de a ajunge la orice progres adevărat...”. Lista poate continua, dar nu acesta este scopul lucrării. Pe cât de rizibile şi penibile par astfel de afirmaţii astăzi, pe atât de grave şi valide au fost în epocă; la baza acestei islamofobii cultivate se află în primul rând ignoranţa, iar pledoaria ascunsă în spatele acestei înşiruiri jenante constă în invitaţia de a depune un efort pentru a-l cunoaşte pe celălalt înainte de a-l condamna. Necesitatea cunoaşterii reciproce se impune cu atât mai mult astăzi când, aşa cum spunea Nixon: „Mulţi americani au ajuns să vadă în toţi musulmanii nişte inamici. Mulţi americani îşi închipuie că musulmanii aparţin unor popoare necivilizate, sângeroase şi iraţionale şi că motivul interesului nostru faţă de ei se datorează faptului că o parte dintre liderii lor domină, întâmplător, unele locuri în care se află două treimi din petrolul existent în lume.”

Aşadar războiul sfânt este un concept care ţine de moştenirea culturală occidentală, concept manipulat într-un mod malefic pentru a servi intereselor mai degrabă laice decât creştine, ale unui grup de „creştini” care au exact aceeaşi legitimitate în a se erija în exponenţi fideli ai creştinismului, precum teroriştii actuali în raport cu islamul. Aşa cum creştinismul în doctrina, esenţa şi finalitatea sa originară nu reflectă, nu întemeiază şi nu este responsabil de acţiunile cruciaţilor, nici islamul nu poate fi incriminat pentru actele teroriste ale unor indivizi care se prevalează de religie pentru a-şi îndeplini anumite obiective politice. Este o chestiune de logică elementară, un truism, de altfel, dar care devine subit incomprehensibil atunci când se cere aplicat şi realităţii islamice.

Echivalentul din limba arabă a expresiei „război sfânt” este harb muqadasah şi nu prezintă nici o ocurenţă la nivelul textului coranic. Nici în hadisurile autentice ale Profetului  nu este menţionată absolut deloc această sintagmă. Dacă integrăm şi analizăm formula „război sfânt” în contextul principiilor şi tezelor islamice fundamentale vom conchide că nu reprezintă decât un oximoron. Contradicţia este peremptorie: nu există nimic sfânt în război şi în consecinţele sale nefaste (cruzime, crime, distrugeri...) în viziune islamică. Chiar şi războiul de autoapărare este definit în Coran drept o acţiune ineluctabil indezirabilă şi în mod natural dezagreată de către toate fiinţele umane: „V-a fost prescrisă lupta, chiar dacă ea vă este neplăcută. Ori se poate [întâmpla] ca voi să urâţi un lucru care este bun pentru voi şi să iubiţi un lucru care este rău pentru voi. Dar Allah ştie, în vreme ce voi nu ştiţi. Te întreabă despre luna cea sfântă şi lupta în timpul ei. Spune: «Lupta într-însa e mare păcat, dar împiedicarea de la calea lui Allah, lepădarea de El şi de Moscheea Al-Haram, precum şi alungarea neamului său din ea sunt şi mai mare păcat înaintea lui Allah, iar schisma [fitna] este mai mare păcat decât omorul.» Iar ei nu vor înceta să lupte împotriva voastră până nu vă vor abate de la credinţa voastră, dacă le va fi cu putinţă...” (2: 216-217). Unica validare a oportunităţii sale e strict determinată de faptul că implică un „rău” de o mai mică intensitate, profunzime şi răspândire raportat la „răul” generat de adoptarea unei atitudini pasive, apatice şi iresponsabile în faţa agresiunii, oprimării, nedreptăţii şi ameninţării credinţei. Războiul nu reprezintă un obiectiv islamic şi nici expresia „firească”, irepresibilă a manifestării unei prezumtive agresivităţi intrinseci naturii musulmanilor, ci o soluţie la care se recurge doar în condiţii excepţionale, când toate celelalte posibilităţi de remediere a conflictului au eşuat în restaurarea păcii şi libertăţii.

Un argument irefutabil, care anihilează posibilitatea conceperii oricărei conexiuni reale între „războiul sfânt” şi doctrina islamică, poate fi relevat prin simpla analiză lexicală a sintagmei; războiul sfânt este întemeiat pe prezumţia legitimităţii luptei în numele unei religii împotriva altei / altor religii. Însă nu există nici un verset coranic care să permită sau să autorizeze agresiunea exercitată asupra unui nemusulman pur şi simplu ca o consecinţă directă a apartenenţei acestuia la o altă religie.