Un pasaj din Radical Reform, de Tariq Ramadan, capitolul despre Femei de la Case Studies
Într-o tradiție profetică se declară că persoana care se căsătorește a îndeplinit „jumătate din religie”: aceasta ne subliniază importanța religiei în confirmarea personalității și a credinței individului. Hadisul se focalizează clar pe scopurile căsătoriei care trebuie să împlinească deopotrivă nevoile ființei și să răspundă cerințelor etice ale învățăturilor religioase și spirituale. Acestea nu pot fi reduse la discursul defensiv, formalist care este auzit astăzi în ceea ce privește semnificația căsătoriei în islam: confruntată cu excesele permisivității actuale, căsătoria este prezentată ca o datorie, cu regulile și drepturile sale care, unind credincioșii, ar fi suficiente pentru a garanta succesul uniunii. Acestea sunt, iarăși, învățături și sfaturi pur normative care nu reușesc să răspundă nevoilor femeilor și bărbaților care își doresc să întemeieze o familie sau să evite o despărțire. A vorbi despre căsătorie implică, cu siguranță, a vorbi despre o aspirație comună, dincolo de individ, dar vizează, de asemenea, și aspirația personală și autoîmplinirea, abordând aspectele legate de iubire, dialog, receptivitate, atracție fizică și sexualitate așa cum sunt ele corelate de culturi, obiceiuri și cercuri familiale mai largi. O căsătorie durabilă, plină de iubire nu poate fi atinsă prin memento-uri religioase prescriptive, fatawa sau o listă de îndatoriri și drepturi. Totuși, din nefericire, discursul islamic despre căsătorie face referire în principal doar la aceasta, iar bărbații foarte adesea se prevalează de acest fapt: foarte adesea, într-adevăr, bărbații care niciodată nu acordă atenție nici uneia dintre învățăturile spirituale (referitoare la viața cotiană sau maritală) insistă, în momentele de criză, pe drepturile lor islamice ca soți, bazându-se pe o tradiție despre care ei știu că le este favorabilă și pe care o pot folosi conform dorințelor lor. Un asemenea formalism care se bazează pe o tradiție religioasă și culturală pentru a-și justifica poruncile generează un cerc vicios care menține suferința și întreține ipocrizia. În societățile tradiționale sau în Occident, bărbații le reamintesc femeilor de datoriile lor și nu ezită să traseze însă o listă a propriilor lor drepturi de a alege, decide (pentru cuplu) sau chiar de a se angaja în poligamie fără a lua în considerare drepturile femeilor și condițiile sociale și religioase care în mod imperativ trebuie să fie respectate. Fuqaha [specialiștii în legislația islamică] foarte adesea păstrează tăcerea sau uneori chiar iau parte la aceste devieri masculine ipocrite.
......
Este surprinzător (deși nu chiar atât de mult) să descoperi că fuqaha și gânditori care sunt gata să promoveze ijtihad-ul și reforma socială și politică literalmente ajung într-o înfundătură atunci când este adusă în discuție problema femeilor în țările majoritar musulmane și în alte comunități musulmane. Acesta pare a fi un teritoriu interzis unde nu doar textele sunt sacre, ci și tradițiile culturale și obiceiurile care nu pot fi puse sub semnul întrebării. Totuși problemele sunt profunde, complexe și dezvăluie multe eșecuri atât în interiorul familiilor, cât și în modul în care fiqh-ul e gândit și transmis în zilele noastre. Dincolo de aceste poziții ferme care trebuie asumate – și ele treptat încep să fie discutate – în cazul interzicerii căsătoriilor forțate, a violenței domestice sau a mutilării genitale, de exemplu, este important să analizezi realitățile zilnice și să decretezi legea în mod coerent, în lumina obiectivelor superioare ale mesajului [islamic]. A face căsătoria, divorțul, poligamia atât de ușoare pentru bărbați (spre deosebire de cazul femeilor) ... menține o stare de orbire care face imposibilă rezolvarea problemelor. Bărbații continuă din ce în ce mai mult să se folosească de religie pentru a-și justifica lipsurile și presupusele privilegii, în timp ce femeile sunt victimele folosirii greșite a religiei a cărei esență era aceea de a le elibera. A-ți alege soțul, a cere divorțul, a refuza poligamia, a studia sau a lucra sunt drepturi garantate femeilor în chiar textele înseși. E posibil să fie necesar, în diferite contexte sociale, să insistăm pe aceste drepturi, deoarece abuzul și ipocrizia devin din ce în ce mai frecvente în mijlocul unei tăceri inacceptabile, aprobatoare.
....
... a realiza reforme în interiorul și cu ajutorul islamului pentru femeile musulmane implică faptul ca acestea să își asume responsabilitatea pentru ele însele și să devină – alături de bărbați, repet – subiecți autonomi ai propriei lor istorii, străduindu-se să rămână fidele obiectivelor [islamice], ceea ce implică criticarea tradițiilor bine înrădăcinate și chestionabile, a formalismului, a falsității și a tuturor formelor de ipocrizie... Aceasta înseamnă, în practică, că femeile ar trebui să fie (mai) prezente în consiliile de emitere a fatawa din toată lumea, atât ca savante a textelor [islamice], cât și ca experte specializate în dinamica socială și realitățile cotidiene.
