Femeile musulmane si formalismul savantilor

Un pasaj din Radical Reform, de Tariq Ramadan, capitolul despre Femei de la Case Studies

Într-o tradiție profetică se declară că persoana care se căsătorește a îndeplinit „jumătate din religie”: aceasta ne subliniază importanța religiei în confirmarea personalității și a credinței individului. Hadisul se focalizează clar pe scopurile căsătoriei care trebuie să împlinească deopotrivă nevoile ființei și să răspundă cerințelor etice ale învățăturilor religioase și spirituale. Acestea nu pot fi reduse la discursul defensiv, formalist care este auzit astăzi în ceea ce privește semnificația căsătoriei în islam: confruntată cu excesele permisivității actuale, căsătoria este prezentată ca o datorie, cu regulile și drepturile sale care, unind credincioșii, ar fi suficiente pentru a garanta succesul uniunii. Acestea sunt, iarăși, învățături și sfaturi pur normative care nu reușesc să răspundă nevoilor femeilor și bărbaților care își doresc să întemeieze o familie sau să evite o despărțire. A vorbi despre căsătorie implică, cu siguranță, a vorbi despre o aspirație comună, dincolo de individ, dar vizează, de asemenea, și aspirația personală și autoîmplinirea, abordând aspectele legate de iubire, dialog, receptivitate, atracție fizică și sexualitate așa cum sunt ele corelate de culturi, obiceiuri și cercuri familiale mai largi. O căsătorie durabilă, plină de iubire nu poate fi atinsă prin memento-uri religioase prescriptive, fatawa sau o listă de îndatoriri și drepturi. Totuși, din nefericire, discursul islamic despre căsătorie face referire în principal doar la aceasta, iar bărbații foarte adesea se prevalează de acest fapt: foarte adesea, într-adevăr, bărbații care niciodată nu acordă atenție nici uneia dintre învățăturile spirituale (referitoare la viața cotiană sau maritală) insistă, în momentele de criză, pe drepturile lor islamice ca soți, bazându-se pe o tradiție despre care ei știu că le este favorabilă și pe care o pot folosi conform dorințelor lor. Un asemenea formalism care se bazează pe o tradiție religioasă și culturală pentru a-și justifica poruncile generează un cerc vicios care menține suferința și întreține ipocrizia. În societățile tradiționale sau în Occident, bărbații le reamintesc femeilor de datoriile lor și nu ezită să traseze însă o listă a propriilor lor drepturi de a alege, decide (pentru cuplu) sau chiar de a se angaja în poligamie fără a lua în considerare drepturile femeilor și condițiile sociale și religioase care în mod imperativ trebuie să fie respectate. Fuqaha [specialiștii în legislația islamică] foarte adesea păstrează tăcerea sau uneori chiar iau parte la aceste devieri masculine ipocrite.

......

Este surprinzător (deși nu chiar atât de mult) să descoperi că fuqaha și gânditori care sunt gata să promoveze ijtihad-ul și reforma socială și politică literalmente ajung într-o înfundătură atunci când este adusă în discuție problema femeilor în țările majoritar musulmane și în alte comunități musulmane. Acesta pare a fi un teritoriu interzis unde nu doar textele sunt sacre, ci și tradițiile culturale și obiceiurile care nu pot fi puse sub semnul întrebării. Totuși problemele sunt profunde, complexe și dezvăluie multe eșecuri atât în interiorul familiilor, cât și în modul în care fiqh-ul e gândit și transmis în zilele noastre. Dincolo de aceste poziții ferme care trebuie asumate – și ele treptat încep să fie discutate – în cazul interzicerii căsătoriilor forțate, a violenței domestice sau a mutilării genitale, de exemplu, este important să analizezi realitățile zilnice și să decretezi legea în mod coerent, în lumina obiectivelor superioare ale mesajului [islamic]. A face căsătoria, divorțul, poligamia atât de ușoare pentru bărbați (spre deosebire de cazul femeilor) ... menține o stare de orbire care face imposibilă rezolvarea problemelor. Bărbații continuă din ce în ce mai mult să se folosească de religie pentru a-și justifica lipsurile și presupusele privilegii, în timp ce femeile sunt victimele folosirii greșite a religiei a cărei esență era aceea de a le elibera. A-ți alege soțul, a cere divorțul, a refuza poligamia, a studia sau a lucra sunt drepturi garantate femeilor în chiar textele înseși. E posibil să fie necesar, în diferite contexte sociale, să insistăm pe aceste drepturi, deoarece abuzul și ipocrizia devin din ce în ce mai frecvente în mijlocul unei tăceri inacceptabile, aprobatoare.

....

... a realiza reforme în interiorul și cu ajutorul islamului pentru femeile musulmane implică faptul ca acestea să își asume responsabilitatea pentru ele însele și să devină – alături de bărbați, repet – subiecți autonomi ai propriei lor istorii, străduindu-se să rămână fidele obiectivelor [islamice], ceea ce implică criticarea tradițiilor bine înrădăcinate și chestionabile, a formalismului, a falsității și a tuturor formelor de ipocrizie... Aceasta înseamnă, în practică, că femeile ar trebui să fie (mai) prezente în consiliile de emitere a fatawa din toată lumea, atât ca savante a textelor [islamice], cât și ca experte specializate în dinamica socială și realitățile cotidiene.

Razboi sfint?

Înainte de a decela semnificaţiile islamice originare ale conceptului de jihad, trebuie să luăm în considerare receptarea actuală defectuoasă a noţiunii de către publicul infestat de stereotipurile şi prejudecăţile vehiculate în mass media. Jihadul nu este „război sfânt”, deşi mult prea adesea termenul este astfel tradus şi „adaptat” de către occidentali şi, uneori, paradoxal, preluat mecanic chiar de către musulmanii deficitari în sfera educaţiei religioase.

Noţiunea de „război sfânt” este parte constitutivă a gândirii creştine a Evului Mediu şi a funcţionat ca un element central în logica exortaţiilor celebre în epocă, destinate să mobilizeze şi să incite masele populare, preoţii şi soldaţii la lupta împotriva musulmanilor. Din nefericire, din „simplu” artificiu retoric, sub imperiul urii cultivate programatic de către clericii creştini, războiul sfânt s-a transformat într-o ideologie prolixă, în care celălalt (aparţinând unei alte religii) era demonizat, satanizat, exclus din sfera umanului şi exterminat sistematic la nivelul existenţei concrete. Reminiscenţe ale acestui mod de a concepe alteritatea pot fi remarcate încă în imaginarul colectiv actual, conflictele politice prezente reactivând aprehensiunea, ostilitatea şi ura faţă de musulmani, coroborând efectele negative ale prejudecăţilor menţinute mai mult sau mai puţin în stare de latenţă de-a lungul istoriei, prin mituri bine construite, pentru a modela mentalitatea plebei.

3. Voi aminti aici câteva dintre miturile şi proiecţiile „clasice”, diseminate în cultura occidentală, nu pentru a dezgropa paginile negre ale istoriei, inerente oricărei culturi şi civilizaţii umane, ci pentru a efectua un exerciţiu de conştientizare şi „exorcizare” a condiţionărilor culturale aberante, nefondate, dar nu mai puţin maligne. Câteva mostre ale modului în care erau îndoctrinaţi creştinii europeni din epocă, informaţi astfel: „Muhammad este doar un barbar desfrânat şi ticălos, avid de putere...”; „Muhammad este un fost cardinal catolic căruia i-au fost zădărnicite ambiţiile de a obţine puterea papală şi care s-a răzbunat pe biserică creând o nouă sectă eretică în Orient”. În secolul al IX-lea, Ioan Kameniates descrie islamul drept o religie perversă, brutală şi războinică; cu cât musulmanii erau portretizaţi mai negativ, cu atât sacralitatea luptătorilor cruciaţi era reliefată prin contrast, justificând masacrele şi jafurile. Toma d’Aquino opina referitor la Profetul Islamului: „Muhhamad a ademenit popoarele, promiţându-le plăceri carnale şi a mistificat toate dovezile din Tora şi din Evanghelie prin legendele şi basmele pe care le relata tovarăşilor săi, şi nu au crezut în mesajul său decât oamenii sălbăticiţi care trăiau în deşert!” Oare câţi intelectuali ai epocii au încercat să verifice autenticitatea „sintezei” islamului oferită de marele filosof? Din discursul lui Martin Luther: „Preoţii trebuie să predice în faţa poporului despre grozăviile lui Muhammad pentru a li se întări credinţa în creştinism şi pentru a spori ura creştinilor împotriva lui, pentru a spori curajul şi eroismul lor împotriva turcilor, jertfindu-şi averile şi vieţile...!” Tot Luther, referitor la Coran: „Ce carte detestabilă, respingătoare şi blestemată este acest Coran plin de minciuni, basme şi grozăvii!”; iar referitor la Profet – „servitorul desfrânatelor şi vânătorul prostituatelor”. [Pentru cei care s-ar putea să fie deconcertaţi de poligamia Profetului amintim că acesta a fost monogam timp de 25 de ani, iar restul căsătoriilor, realizate la vârsta de 50 de ani, au fost în parte cu femei bătrâne, văduve, sau simple căsătorii politice; reamintim de asemenea că David, Solomon, Ghideon, Avraam şi alţi profeţi din tradiţia iudeo-creştină au fost poligami, fără ca aceasta să împiedice coborârea Duhului Sfânt asupra lor. Islamul a restricţionat şi condiţionat poligamia, nu a inventat-o.] În Cântecul lui Roland, popularul poem epic francez, poporul este instruit că musulmanii adoră triada Apollin, Tervagant şi Muhammad şi respectă ziua de vineri pentru că este ziua zeiţei iubirii, Venus, în timp ce creştinii respectă ziua de duminică pentru că este ziua Domnului [îndoctrinări hilare, dar cu efecte nu mai puţin nocive]. În aceeaşi operă literară: „Priviţi la acest popor blestemat! El este un popor necredincios care nu are nici o legătură cu Dumnezeu şi numele lui va fi şters de pe faţa pământului plin de viaţă, pentru că el se închină la idoli! El nu poate avea parte de izbăvire. El a fost condamnat. Să începem aşadar executarea sentinţei în numele lui Dumnezeu!” Apoi au urmat cruciadele. Dante îi plasează pe Muhammad şi Ali bin Abi Talib în cea de a II-a groapă din cel de al VIII-lea cerc al Infernului, pentru că fac parte dintre adepţii gâlcevei şi ai făţărniciei; trupurile lor sunt tăiate în bucăţi în Infernul Divinei Comedii. În viziunea lui Goethe, Trimisul Islamului  „i-a învăluit pe arabi într-un veşmânt religios trist şi a ştiut cum să ascundă de ei speranţa de a ajunge la orice progres adevărat...”. Lista poate continua, dar nu acesta este scopul lucrării. Pe cât de rizibile şi penibile par astfel de afirmaţii astăzi, pe atât de grave şi valide au fost în epocă; la baza acestei islamofobii cultivate se află în primul rând ignoranţa, iar pledoaria ascunsă în spatele acestei înşiruiri jenante constă în invitaţia de a depune un efort pentru a-l cunoaşte pe celălalt înainte de a-l condamna. Necesitatea cunoaşterii reciproce se impune cu atât mai mult astăzi când, aşa cum spunea Nixon: „Mulţi americani au ajuns să vadă în toţi musulmanii nişte inamici. Mulţi americani îşi închipuie că musulmanii aparţin unor popoare necivilizate, sângeroase şi iraţionale şi că motivul interesului nostru faţă de ei se datorează faptului că o parte dintre liderii lor domină, întâmplător, unele locuri în care se află două treimi din petrolul existent în lume.”

Aşadar războiul sfânt este un concept care ţine de moştenirea culturală occidentală, concept manipulat într-un mod malefic pentru a servi intereselor mai degrabă laice decât creştine, ale unui grup de „creştini” care au exact aceeaşi legitimitate în a se erija în exponenţi fideli ai creştinismului, precum teroriştii actuali în raport cu islamul. Aşa cum creştinismul în doctrina, esenţa şi finalitatea sa originară nu reflectă, nu întemeiază şi nu este responsabil de acţiunile cruciaţilor, nici islamul nu poate fi incriminat pentru actele teroriste ale unor indivizi care se prevalează de religie pentru a-şi îndeplini anumite obiective politice. Este o chestiune de logică elementară, un truism, de altfel, dar care devine subit incomprehensibil atunci când se cere aplicat şi realităţii islamice.

Echivalentul din limba arabă a expresiei „război sfânt” este harb muqadasah şi nu prezintă nici o ocurenţă la nivelul textului coranic. Nici în hadisurile autentice ale Profetului  nu este menţionată absolut deloc această sintagmă. Dacă integrăm şi analizăm formula „război sfânt” în contextul principiilor şi tezelor islamice fundamentale vom conchide că nu reprezintă decât un oximoron. Contradicţia este peremptorie: nu există nimic sfânt în război şi în consecinţele sale nefaste (cruzime, crime, distrugeri...) în viziune islamică. Chiar şi războiul de autoapărare este definit în Coran drept o acţiune ineluctabil indezirabilă şi în mod natural dezagreată de către toate fiinţele umane: „V-a fost prescrisă lupta, chiar dacă ea vă este neplăcută. Ori se poate [întâmpla] ca voi să urâţi un lucru care este bun pentru voi şi să iubiţi un lucru care este rău pentru voi. Dar Allah ştie, în vreme ce voi nu ştiţi. Te întreabă despre luna cea sfântă şi lupta în timpul ei. Spune: «Lupta într-însa e mare păcat, dar împiedicarea de la calea lui Allah, lepădarea de El şi de Moscheea Al-Haram, precum şi alungarea neamului său din ea sunt şi mai mare păcat înaintea lui Allah, iar schisma [fitna] este mai mare păcat decât omorul.» Iar ei nu vor înceta să lupte împotriva voastră până nu vă vor abate de la credinţa voastră, dacă le va fi cu putinţă...” (2: 216-217). Unica validare a oportunităţii sale e strict determinată de faptul că implică un „rău” de o mai mică intensitate, profunzime şi răspândire raportat la „răul” generat de adoptarea unei atitudini pasive, apatice şi iresponsabile în faţa agresiunii, oprimării, nedreptăţii şi ameninţării credinţei. Războiul nu reprezintă un obiectiv islamic şi nici expresia „firească”, irepresibilă a manifestării unei prezumtive agresivităţi intrinseci naturii musulmanilor, ci o soluţie la care se recurge doar în condiţii excepţionale, când toate celelalte posibilităţi de remediere a conflictului au eşuat în restaurarea păcii şi libertăţii.

Un argument irefutabil, care anihilează posibilitatea conceperii oricărei conexiuni reale între „războiul sfânt” şi doctrina islamică, poate fi relevat prin simpla analiză lexicală a sintagmei; războiul sfânt este întemeiat pe prezumţia legitimităţii luptei în numele unei religii împotriva altei / altor religii. Însă nu există nici un verset coranic care să permită sau să autorizeze agresiunea exercitată asupra unui nemusulman pur şi simplu ca o consecinţă directă a apartenenţei acestuia la o altă religie.

Jihad-ul si propaganda antiislamica

Nu de multă vreme, rod al manipulărilor mediatice insistente, un nou concept a fost promovat şi asimilat în jocul gândirii moderne – islamofobia. Toată lumea îşi permite să emită judecăţi despre Islam, ridicate la rangul de sentinţe universal valabile, dar prea puţini se documentează apelând la sursele islamice originare (Coranul şi Sunnah). Orice jurnalist semidoct este incitat să publice nelimitat informaţii trunchiate şi distorsionate despre Islam pentru a crea şi consolida un mod de receptare controlat prin fabricarea unei opinii publice negative asupra Islamului şi musulmanilor, dar mult prea restrâns este dreptul la replică al celor care au autoritatea şi cunoaşterea necesară de a vorbi despre şi în numele Islamului.

Cea mai facilă strategie de a ataca o religie se concretizează în demersurile de denigrare a exponentului său uman; astfel, atât pe vremea Profetului Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), cât şi în zilele noastre, Islamul este persiflat, blamat, asaltat, atacat prin ridiculizarea şi discreditarea Profetului său (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Istoria se repetă. Dacă în urmă cu 1400 de ani, Trimisul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) era considerat nebun, poet sau vrăjitor de către cei care erau conştienţi de adevărul profeţiei sale, dar ale căror interese mundane ar fi fost distruse prin recunoaşterea şi răspândirea ultimei revelaţii divine autentice, astăzi manipulăm masele ignorante prin informare tendenţioasă şi caricaturi ofensatoare.

A te teme de necunoscut, a-ţi proiecta toată negativitatea asupra „celuilalt”, a recepta alteritatea drept o ameninţare şi o posibilă anihilare a propriei identităţi reprezintă o tendinţă psihologică umană naturală, dar această explicaţie nu este suficientă pentru a justifica discriminările concrete reale la care ajung să fie supuşi semenii noştri, în cazul de faţă – musulmanii. Îl denigrăm pe Profetul Islamului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) pentru că nu îl cunoaştem, pentru că nu îi cunoaştem viaţa şi învăţăturile, pentru că nu cunoaştem − şi, implicit, nici nu putem respecta – Islamul şi valorile musulmanilor. Cel mai grav factor în această ciocnire a culturilor nu îl reprezintă ignoranţa, lipsa de comunicare veritabilă şi receptivitate, ci aroganţa incredibilă a occidentalului care se preface că nu înţelege de ce pretinde „celălalt” că a fost rănit. Se uită, în mod deliberat sau nu, că, aşa cum identitatea rasială, în cadrul unui sistem democratic şi umanist autentic, nu mai poate constitui subiectul prejudecăţilor şi al discriminărilor înverşunate, nici identitatea religioasă, mult mai profundă, delicată şi definitorie pentru individ decât cea rasială, nu poate fi ridiculizată sau atacată.

Un impediment major în funcţionarea benefică şi eficientă a dialogului intercultural şi interreligios îl constituie natura coercitivă a modului în care musulmanii sunt determinaţi să se autodefinească, reacţionând la un discurs prestabilit; Foucault ne amintea de relaţia existentă dintre cei care deţin Puterea şi modul în care este construit discursul oficial despre lume, în particular – discursul care defineşte alteritatea. Luptăm împotriva terorismului, dar uităm de terorismul intelectual practicat cotidian. Actualmente, cultura occidentală deţine puterea şi, implicit, autoritatea de a propune un discurs „legitim” în descrierea celorlalţi; în acest context, musulmanul este limitat la a se autodefini în mod negativ, prin excluderea a ceea ce nu este, afirmarea pozitivă a propriei identităţi şi stabilirea termenilor „dezbaterii” rămânând apanajul celor puternici. Nu întâmplător, chiar şi atunci când musulmanii sunt chemaţi „la dialog”, sunt selectaţi musulmanii „moderaţi”, adică cei care subscriu tezelor celor care deţin controlul, uitându-se că orice musulman autentic e, prin excelenţă, un musulman moderat, Islamul în sine fiind o religie a căii de mijloc.

Toleranţa promovată în baza principiilor laice, deşi proclamă teoretic multiculturalismul, nu poate scăpa de tendinţele hegemonice ale imperialismului cultural, practicat şi consolidat de-a lungul istoriei; impunerea modelului occidental de cultură şi civilizaţie ca normă şi discreditarea sau anularea oricăror altor paradigme (religioase, politice, culturale) nu pare a accepta cu adevărat diferenţele, ci a le asimila. Se dezbate fervent conceptul de euroislam, se doreşte fabricarea unui Islam european, asiatic, balcanic etc pentru a îndepărta musulmanul de Islamul originar şi autentic; nu se doreşte o lume fără musulmani, ci o lume fără Islam; nu se discută despre euro-musulmani, pentru că nu deranjează musulmanul „moderat”, „asimilat”, care nu mai cunoaşte Coranul şi tradiţia profetică, ci musulmanul care respectă fundamentele religiei sale. Un exemplu cotidian, dar elocvent: „musulmanii” acceptaţi şi „lăudaţi” în societatea occidentală sunt cei care mai merg la o bere, care nu sunt obsedaţi de rugăciuni şi îşi mai permit o firească escapadă amoroasă... Un musulman cu barbă sau o musulmană care îşi poartă vălul devin automat fanatici şi posibili extremişti. Aproape orice musulman a ajuns să fie identificat cu un potenţial terorist, dar hărţuirea zilnică, imprecaţiile, ofensele, incriminările, marginalizarea, discriminarea şi chiar şi aparent inofensivele glume inepuizabile vizând iminenţa manifestării unui presupus comportament agresiv sau barbar al musulmanului sau musulmancei transformă ceea ce ar trebui să fie o coexistenţă inteligentă şi benefică, în stil islamic şi autentic democratic , într-o periculoasă ciocnire şi prăbuşire a culturilor şi civilizaţiilor. A fi fanatic înseamnă a încerca să le impui celorlalţi propriile tale convingeri, dar adesea se etichetează drept fanatic un om pur şi simplu diferit de curentul „la modă” prin faptul că înţelege să nu facă „excepţii” sau compromisuri în ceea ce priveşte modul intim în care îşi asumă practicarea unei religii. Acelaşi „fanatism”, manifestat în context laic, este adulat şi apreciat sub calificativul de „integritate”. Însă Occidentul trebuie să înveţe că a fi tolerant nu înseamnă a-l accepta pe celălalt doar dacă îşi compromite sau renunţă la modelul specific de cultură pentru a nu provoca tiparele existente (un gregarism fondat pe teama de alteritate), ci a-l accepta pe celălalt în plenitudinea diversităţii sale, în măsura în care aceste diferenţe îşi păstrează caracterul inofensiv şi nu îmi încalcă mie drepturile umane fundamentale. Islamul într-adevăr opune rezistenţă modelului cultural (nu civilizaţional) occidental, întrucât Islamul reprezintă o religie, o cultură, societate, civilizaţie, un mod de gândire şi de comportare ferit, cel puţin teoretic, de scindarea dintre viaţa laică şi viaţa spirituală. Nu putem transplanta soluţii identice dintr-un spaţiu cultural în altul (decât prin mutilarea identităţii individuale şi culturale, mutilare care, normal, va fi percepută ca o agresiune şi va da naştere unor atitudini rebarbative), întrucât premisele, istoria şi scopurile sunt diferite. Dar, cel puţin din perspectivă islamică, aşa cum istoria (adesea necunoscută occidentalilor) a demonstrat-o, aceasta nu poate împiedica o convieţuire armonioasă şi fructuoasă.

Caricaturile nu sunt un fenomen accidental, inocent, ci un simptom complex al unei societăţi materialiste bolnave. Denigrarea unui profet, din perspectivă islamică, implică denigrarea implicită a tuturor celorlalţi profeţi; războiul împotriva Islamului a devenit, de fapt, un război împotriva spiritualităţii şi a religiei în genere. A aduce ofense oricărui profet înseamnă a-l tăgădui pe Dumnezeu, Cel care l-a trimis. Clericii musulmani au reacţionat întotdeauna prompt, condamnând cărţile blasfemiatoare îndreptate împotriva lui Iisus (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Această atitudine tolerantă este posibilă, deoarece, din perspectivă islamică, suntem diverşi, dar ne regăsim unitatea în unicitatea Unicului Dumnezeu şi în unitatea religiilor (concepută ca un model linear evolutiv), recunoscută prin raportare la acel „fir roşu” interior care străbate toate doctrinele religioase monoteiste şi anume, prin dezvăluirea identităţii esenţei revelaţiei divine făcută accesibilă şi inteligibilă oamenilor printr-un numeros şir de profeţi, plasaţi în acelaşi registru axiologic şi investiţi cu aceeaşi autoritate certificată divin. Prin precept coranic, fiinţei umane i se impune renunţarea la orice tentativă de a proiecta ierarhii şi de a valoriza inegal această pleiadă de purtători ai Cuvântului Divin; fraternitatea întru credinţă şi spirit a profeţilor exclude legitimitatea oricărei teologii a urii sau a oricăror manifestări violente îndreptate împotriva comunităţilor care îşi definesc identitatea religioasă în funcţie de învăţăturile unui anumit profet. În măsura în care Occidentul promovează hedonismul şi mercantilismul şi uită că libertatea unui individ se sfârşeşte acolo unde începe libertatea celuilalt, islamofobia va continua să modeleze mentalitatea oamenilor, iar Islamul va continua să se manifeste într-un orizont diferit, incompatibil cu alienarea şi îndepărtarea de divinitate a omului modern.

Profetul Islamului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) este etichetat drept terorist şi întreaga naţiune musulmană nu reuşeşte să se debaraseze de acest calificativ atribuit în mod abuziv. Cu certitudine, terorismul şi extremismul, în pofida vehiculării persistente în mass-media internaţională, continuă să rămână termeni cu o semantică nebuloasă, indistinctă. Ne confruntăm încă din secolul trecut cu un fenomen socio-politic turbulent, augumentat de manifestări violente intense, vizând accesul la putere şi autoritate, fenomen conceptualizat şi circumscris terminologic prin denominaţia „terorism”. Definirea terorismului, aşa cum au demonstrat-o diferitele demersuri teoretice eşuate, inclusiv cele pluridisciplinare, pare a fi extrem de dificilă, întrucât încă nu există un consens referitor la raportarea la o normă imuabilă, labilitatea normelor determinată de discursul de putere dominant, impunând şi anulând diferitele interpretări ale practicilor extremiste din variate zone ale lumii. Eroul de ieri este teroristul de mâine şi teroristul de azi este eroul de mâine.

Asocierea anterioară a terorismului cu masacrul populaţiei civile din Franţa (1792 – 1794), sub presiunea mediatică din ultimele decenii, a cedat locul unei noi asocieri, periculoase şi ilegitime, dintre terorism şi Islam. Mass-media, promovând şi reiterând cu obstinaţie această corelare a terorismului cu Islamul, a reuşit să inculce publicului larg, paradoxal nu doar celor cu o educaţie sumară, mediocră, ci şi celor situaţi „oficial” pe trepte ierarhice superioare, ideea că religia / Islamul constituie sursa implacabilă şi incontestabilă a tuturor manifestărilor teroriste. Tardiv, consecinţă a protestelor şi a discursurilor demistificatoare ale autorităţilor musulmane din lumea arabă, asiatică şi occidentală, precum şi a intelectualilor şi politicienilor nemusulmani oneşti, rectificări terminologice care disociau terorismul de Islamul în sine, reasociindu-l fundamentalismului sau extremismului islamic, au infuzat media internaţională. Această tentativă de corijare a clişeelor anterioare, deşi anemică, încă improprie şi ilegitim puternic conotată religios, dar totuşi salutară, a fost însă incapabilă să deconstruiască stereotipurile nocive ale musulmanului terorist, stereotipuri consolidate prin expunerea constantă la un mediu informaţional tendenţios, relativ şi marcat de acute deficienţe în ce priveşte cunoaşterea adecvată a „obiectului” analizei. Imaginea teroristului francez a fost rapid substituită de imaginea barbarului terorist islamic.

Se impune să lămurim foarte sumar anumite aspecte. Jihadul nu este „război sfânt”, deşi mult prea adesea termenul este astfel tradus şi „adaptat” de către occidentali şi, uneori, paradoxal, preluat mecanic chiar de către musulmanii deficitari în sfera educaţiei religioase. Războiul sfânt este un concept care ţine de moştenirea culturală occidentală, concept manipulat într-un mod malefic pentru a servi intereselor mai degrabă laice decât creştine, ale unui grup de „creştini” care au exact aceeaşi legitimitate în a se erija în exponenţi fideli ai creştinismului precum teroriştii actuali în raport cu Islamul. Aşa cum creştinismul în doctrina, esenţa şi finalitatea sa originară nu reflectă, nu întemeiază şi nu este responsabil de acţiunile cruciaţilor, nici Islamul nu poate fi incriminat pentru actele teroriste ale unor indivizi care se prevalează de religie pentru a-şi îndeplini anumite obiective politice. Este o chestiune de logică elementară, un truism, de altfel, dar care devine subit incomprehensibil atunci când se cere aplicat şi realităţii islamice.
Terorismul nu cunoaşte vreo religie sau vreo lege; ceea ce se urmăreşte este îndepărtarea omului de religie, oricare ar fi aceea – omul ajunge să urască religia, dacă este determinat să identifice în religie cauza tuturor violenţelor. Se uită că, precum mulţi alţi profeţi ai lui Dumnezeu, Profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a luptat, dar a luptat împotriva răului, împotriva oprimării, violenţei şi terorii, nu pentru a subjuga sau jefui alte popoare, ci pentru a instaura libertatea şi dreptatea, pentru a le garanta libertatea de credinţă şi drepturile umane fundamentale, pentru a-i scoate pe semenii săi din robia faţă de oameni şi a nu permite decât robia faţă de Allah / Dumnezeu. Se uită câţi oameni au fost ucişi în timpul luptelor purtate în timpul vieţii Profetului Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) – 386 de oameni, din ambele tabere, câţi oameni au fost ucişi în timpul războaielor religioase dintre catolici şi protestanţi – peste 10 milioane de morţi, 40% din populaţia ţărilor implicate, după statisticile lui Voltaire... şi câte milioane de oameni au fost ucişi în numele secularismului doar în secolul trecut...

Un argument decisiv, care anihilează posibilitatea conceperii oricărei conexiuni reale între „războiul sfânt” şi doctrina islamică, poate fi relevat prin simpla analiză lexicală a sintagmei; războiul sfânt este întemeiat pe prezumţia legitimităţii luptei în numele unei religii împotriva altei / altor religii. Însă nu există niciun verset coranic care să permită sau să autorizeze agresiunea exercitată asupra unui nemusulman pur şi simplu ca o consecinţă directă a apartenenţei acestuia la o altă religie. În Coran se afirmă cu insistenţă un principiu islamic fundamental: interzicerea categorică a constrângerii la credinţă: „Nu este cu putinţă silirea la credinţă! Răzvedită este deosebirea dintre calea cea dreaptă şi rătăcire, iar acela care se leapădă de Taghut şi crede în Allah, acela s-a prins de cea mai trainică toartă [Islamul], care nu se sparge niciodată. Şi Allah este Cel care Aude, Atoateştiutor [Sami’, ’Alim].” (2: 256); „Deci îndeamnă! Tu eşti numai un îndemnător, Tu nu ai putere asupra lor [ca să-i sileşti la credinţă]..” (88: 21-22); „Şi de-ar fi voit Domnul tău, toţi cei de pe pământ ar fi crezut laolaltă! Şi oare tu îi sileşti pe oameni ca să fie credincioşi? Nu poate niciun suflet să creadă decât cu voia lui Allah.” (10: 93); „Spune: «Adevărul vine de la Domnul vostru! Cine voieşte să creadă şi cine voieşte să nu creadă!»” (18: 29).

Nimeni nu are dreptul şi nu poate forţa pe nimeni să adopte o anumită credinţă religioasă, cu atât mai puţin Islamul. Mitul răspândirii Islamului prin sabie întunecă viziunea şi judecata multor occidentali, în pofida faptului că a fost deconstruit şi demascat de mulţi istorici şi filosofi contemporani nemusulmani reputaţi. Expansiunea Islamului s-a datorat aproape exclusiv exemplului musulmanilor comercianţi şi a da’wah-ei (invitaţiei la credinţă / „misionarismului”). Nicio învăţătură islamică nu prescrie ca populaţiile cucerite să fie constrânse să se convertească. Jiziya care trebuia plătită de către popoarele nemusulmane aflate sub guvernare islamică era echivantul zakat-ului musulmanilor (a daniei anuale care trebuia plătită pentru săraci) şi, de obicei, avea o valoare simbolică, implicând o sumă mai mică decât zakat-ul; banii erau destinaţi săracilor ţării respective, iar o mică parte revenea armatei musulmane care era obligată să protejeze ţinutul respectiv. Un întreg oraş creştin din Siria, Homs, a devenit musulman atunci când musulmanii le-au returnat banii din jiziya pentru că se protejaseră singuri când au fost surprinşi de un atac. Faptul că în anumite perioade din istorie s-a ajuns să se ceară biruri imense nu reflectă legile islamice, ci interesele personale ale unui anume conducător. Multe zone cucerite de musulmani au rămas nemusulmane timp de secole şi multe zone în care musulmanii au fost prezenţi doar în calitate de comercianţi au devenit integral musulmane – vezi Indonezia, Malaezia, China. Simplul fapt că o persoană era nemusulmană nu a legitimat niciodată un casus belli în legea sau credinţa islamică.

Se ignoră sistematic un adevăr islamic simplu şi incontestabil: în Islam, permisiunea de a lupta a fost acordată nu din cauza convingerilor religioase ale adversarilor, ci din cauza agresiunii şi / sau opresiunii sistematice exercitată de către ei, opţiunea religioasă constituind un epifenomen accidental şi nu sursa, cauza luptei: „Luptaţi pe calea lui Allah împotriva acelora care se luptă cu voi, dar nu începeţi voi lupta, căci Allah nu-i iubeşte pe cei care încep lupte!” (2: 190-194). „Li s-a îngăduit [să se apere] acelora care sunt atacaţi, căci ei sunt nedreptăţiţi. Iar Allah este în stare să îi ajute Pe aceia care au fost scoşi din căminele lor pe nedrept, pentru că ei au zis: «Domnul nostru este Allah!» Şi de nu i-ar opri Allah pe oameni, pe unii prin alţii, ar fi dărâmate chilii, biserici, temple şi moschei în care numele lui Allah este pomenit atât de mult. Allah îi ajută neîndoielnic aceluia care-L ajută pe El, Allah este Tare [şi] Puternic [Qawiyy, ’Aziz].” (22: 39-40).

Putem extrage din aceste versete coranice, atât de incriminate, cele două justificări ale jihadului, în accepţiunea sa combativă: oprirea agresiunii şi încetarea oprimării. Nu există nici măcar un singur pasaj coranic în care să se specifice sau să se sugereze că acceptarea Islamului reprezintă condiţia de încetare a ostilităţilor, în schimb peste tot este menţionată drept condiţie a păcii încetarea agresiunii şi a opresiunii. Dacă, istoric, s-a întâmplat ca agresorii şi asupritorii să fie nemusulmani, dacă ei au fost descrişi drept idolatri sau oameni care resping credinţa, nu înseamnă că musulmanii au luptat împotriva lor pentru că erau nemusulmani. Permisiunea de a lupta a fost întemeiată pe existenţa unor agresiuni injuste şi nu pe diferenţe de religie, etnie sau naţionalitate. Pentru a demonstra acest adevăr simplu şi explicit, savanţii musulmani (ulama) citează un alt verset, în care este declarată permisiunea de a lupta împotriva musulmanilor dacă aceştia sunt asupritorii şi toate celelalte metode de restaurare a păcii şi dreptăţii au fost ineficiente: „Şi dacă două cete de dreptcredincioşi se ceartă între ele, voi împăcaţi-le! Dacă una dintre ele este nedreaptă cu cealaltă, atunci luptaţi împotriva celei care este nedreaptă până ce ea se întoarce la porunca lui Allah, iar când se întoarce, atunci împăcaţi-le pe ele cu dreptate şi fiţi nepărtinitori, fiindcă Allah îi iubeşte pe cei drepţi.” (49: 9).

Amintim încă o dată că Islamul denunţă violenţa şi terorismul. Lupta islamică se poartă exclusiv cu un anumit guvern şi cu forţele militare implicate; uciderea oricăror alte fiinţe umane neantrenate direct în conflict reprezintă o crimă împotriva umanităţii. Sanctitatea vieţii umane este insistent afirmată în Coran: „... cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ este ca şi când i-ar ucide pe toţi oamenii, iar cel care lasă în viaţă un suflet este ca şi cum i-ar lăsa în viaţă pe toţi oamenii.” (5: 32); „Şi nu luaţi sufletul pe care Allah l-a socotit oprit, decât pe drept!” (17: 33). În faţa lui Allah, toţi oamenii sunt egali; întregii umanităţi îi revine constitutiv aceeaşi demnitate şi onoare din perspectivă divină: „Noi i-am cinstit pe fii lui Adam ... şi i-am ales pe ei înaintea multor altora din cei pe care i-am creat.” (17: 70).

În numele libertăţii de exprimare s-au publicat şi se vor publica multe cărţi denigratoare şi blasfemiatoare la adresa Islamului; interesele politice şi comerciale vor prevala întotdeauna, în detrimentul adevărurilor religioase şi istorice. Deşi indubitabil implică un disconfort cognitiv semnificativ, ar fi mai onest intelectual, uman şi mai benefic pentru noi toţi să ne punem prejudecăţile între paranteze şi să facem un efort de a asculta şi „celălalt“ discurs sau discursul „celuilalt“ de lângă noi, pentru că s-ar putea, finalmente, să conteze ceea ce are de împărtăşit.

Alina Isac Alak: Introducere 
Pe urmele Profetului, Amr Khaled.

Din interior – despre hijab

A purta hijab a fost initial un simplu experiment; am intentionat doar sa imi reconfirm "practic" convingerea ca religia si implicit islamul isi afla valoarea si semnificatia in primul rind prin trairea si transformarea interioara pe care o genereaza/incumba. Rugaciunea, postul, cunoasterea erau prioritatile mele; hijabul il acceptam doar la nivel ideatic, dar practica sa mi se parea superflua si formala, inutil restrictiva (cit timp exista modestie, moralitate si credinta in suflet).

Totusi, un an mai tirziu, fiind intr-o dispozitie ludica, am hotarit sa vad cum m-as simti purtind hijab in public - convinsa fiind insa de suficienta realizarilor spirituale - si am ramas uimita de "dezgolirea" sufleteasca produsa. Prima impresie - aproape fizica - care m-a izbit a fost ca, desi eram in mijlocul agitatiei stradale obisnuite, in mine se lasase pace si liniste si parca o mie de miini s-au retras de pe mine, lasindu-ma sa ma reintorc la mine si sa vad cu claritate ce este al meu, ce imi apartine si ce este al altora. Strict psihologic, am realizat ca, desi intelectual ma credeam eliberata de dependenta fata de tiparele feminine modelate conform normelor masculine tributare conceptiilor patriarhal-misogine, de tendinta de a incerca sa impresionezi si sa fii acceptata social mai intii prin infatisarea/aparitia/aparenta ta, in intimitate conditionarile inca ma dominau. In mine inca mai era inradacinata o vulnerabilitate feminina construita prin care sentimentul identitatii si respectului de sine se intersectau puternic cu perceptia celorlalti asupra imaginii mele corporale, prin care eu, mai mult sau mai putin constient, ma modelam si expuneam conform expectatiilor si normelor contingente validate de cultura si societatea noastra doar pentru ca trupul reprezinta intrarea /poarta in sfera valorii pentru o femeie. Suna banal aplicat unui studiu social, dar dezvaluit in propria fiinta "emancipata" e destul de cutremurator si injositor.

Purtind hijab, am simtit ca trupul meu a fost pus intre paranteze si scos din dialogul public, ca am redobindit controlul asupra lui si a redevenit strict "proprietatea" mea; trupul si-a recapatat caracterul privat si implicit valoarea. Trupul meu, trupul femeii in islam, nu mai este pentru toti si cum vor toti, nu mai este de "uz" comunitar prin accesibilitatea privirii si permisivitatea comentariilor, ci redevine un element individual lipsit de orice semnificatie in interactiunea si evaluarea sociala. Pur si simplu trupul nu conteaza pentru ceilalti – acei ceilalti nesemnificativi, "stradali", din viata mea; in spatiul public, trupul se retrage din prim-plan si ramine personalitatea mea. E o modalitate de a le "impune" celorlalti sa te trateze in primul rind ca pe o persoana si nu ca femeie mai mult sau mai putin atractiva. A purta hijab nu inseamna ca trebuie sa devii urita, ci doar ca trupul isi pierde relevanta si devine indiferent celor oricum indiferenti tie carora le-a fost interzis accesul la el. In spatiul public ma intereseaza sa fiu acceptata, apreciata, evaluata conform inteligentei, cunoasterii si caracterului meu; aceasta nu inseamna ca ma identific cu un "eu" destrupat, ci doar ca sunt o persoana cu un trup care nu vrea sa spuna nimic in acest context.

Unde are rost sa ma dezvalui si sa las trupul sa se exprime? In familia mea, in fata sotului meu, in fata celor pe care eu ii aleg, care inseamna ceva pentru mine. In islam trupul este valorizat spiritual; si prin trup imi fac rugaciunea, iar rugaciunea coboara si in trup; trupul este "amana", dar inviolabil, sacru de la Dumnezeu de care trebuie sa ai grija si pe care trebuie sa il respecti, pretuiesti. Trupul in casatorie nu este simplu instrument sexual, ci dar pentru sotul tau, dar care, in pofida corporalitatii sale, este investit cu valoare si semnificatie spirituala si (dar nu doar) prin acest "management" selectiv operat asupra expunerii sale. Oamenii pe care ii iubesc si care ma iubesc au acces la mine in integralitate; ceea ce e trait si asumat drept valoros si personal nu e exhibat tuturor - altfel devine ignobil. Iar toata intensitatea erotica specifica dezvaluirii trupului nu se disipeaza nediscriminativ in privirile trecatorilor, ci se acumuleaza pentru singura persoana care cu adevarat conteaza. E dreptul meu de a avea control asupra trupului meu si e un drept indubitabil necesar manifestarii respectului de sine, valorizarii pozitive autentice a propriei persoane si a dezvoltarii in conditii de "libertate" a identitatii personale.

Revenind la experimentul meu: purtind hijab prima oara, dincolo de sentimentul general, limpede, de "usurare", eliberare si restaurare a demnitatii si curajului de a fi ceea ce esti, m-am simtit "atemporala", deprivata de multe din determinarile socio-culturale – si de alta natura – care s-au alipit de mine in decursul devenirii personale, incetosindu-mi perceptia propriului sine; m-am simtit libera sa vad ce este in mine fara interferenta proiectiilor celorlati, libera sa fiu eu si sa ma descopar, libera de a ramine centrata in mine, nedusa de curentul in care toti ceilalti se agita. De aceea am continuat sa port hijab atunci.

De ce port hijab astazi? Pentru ca atunci cind ma acopar cu hijabul pentru a iesi afara imi readuc aminte de Dumnezeu si ma bucur ca pot sa imi reafirm angajamentul supunerii (aslama); un simplu gest si esti constienta din nou de ceea ce este esential in viata; lucrurile sunt repuse la locul lor si isi recapata semnificatia adecvata valorii proprii; iti reamintesti ca puritatea, moralitatea, virtutea nu sunt concepte demodate si perimate, ci realitati si cerinte spirituale adinc inradacinate in natura ta originara in absenta carora nu poti accede la plenitudinea fiintei tale.

Hijabul si alte "formalitati" carora le minimalizam relevanta si utilitatea anterior s-au dovedit a fi catalizatori esentiali in disciplina spirituala islamica intrucit asigura continuitatea trairilor religioase din timpul rugaciunii si in afara incetarii formale acesteia, rezolva clivajul - adesea prezent in religii – dintre sfera spirituala si cea practica si mentine constanta evolutiei spirituale evitind scindarea interioara si dihotomia cunoastere – fapta. Cunoasterea ajuta trupul, se manifesta prin trup, iar trupul reaminteste, reactiveaza si reitereaza cunoasterea spirituala. Individul redevine unitar, iar pacea (islamul) infuzeaza sufletul, facindu-l capabil sa transceanda frivolitatile, conflictele si contradictiile aparente mundane.

P.S: Se pare ca in anumite religii valul a devenit un simbol al autoritatii barbatului asupra femeii si de aici ostilitatea si aprehensiunea fata de valul islamic. Cu toate acestea – iar aici deschidem o discutie mult mai lunga - in islam, valul/hijabul este o exprimare a obedientei fata de divinitate; mai mult, autoritatea barbatului nu are validitate decit in masura in care coincide cu ceea ce presupun dictatele coranice, iar criteriul superioritatii unei persoane, fie ea femeie sau barbat, il constituie doar evlavia.

Alina Isac Alak: Inside story - About Hijab
Articol-confesiune publicat in Adevărul literar şi artistic, nr. 854, februarie 2007

Femeia musulmană: între prejudecată şi text sacru

Noi toţi avem prejudecăţi – este un proces de economie cognitivă inerent „funcţionării“ fiinţei umane în sfera practică a vieţii. Însă, atunci când aceste prejudecăţi, aceste generalizări simpliste nefondate, trec în registrul axiologic şi încremenesc pe o axă de opoziţie bine-rău, valoare - non-valoare, iar, ulterior, reinvocate în viaţa reală, se întorc sub forma unor norme universale indubitabile şi incontestabile, generând discriminări practice concrete, putem spune că avem o problemă.

În general, la nivelul tuturor societăţilor umane, femeile au constituit subiectul predilect al nenumăratelor prejudecăţi. Societatea contemporană occidentală este tributară culturii şi viziunii renascentiste asupra lumii şi omului – în particular. Discursul renascentist s-a centrat pe un tip de gândire dihotomică, care a generat organizarea lumii în ierarhii şi dualităţi, fiecare pol al dualităţii fiind investit inegal cu valoare. Raţionalitatea unică, obiectivitatea au fost exaltate în detrimentul naturii, subiectivităţii şi intuiţiei. Din nefericire pentru femeie, în filosofia europeană, ea a fost prinsă în setul de analogii femeie – natură, profan, non-spiritual, individual, impur, instinctual, imanent, corporal, analogii subsumate termenului prin definiţie privativ al dihotomiilor clasice. Extremismul polarizării acestor dualităţi a consolidat maniheismul filosofic şi a transformat „simpla“ ierarhizare teoretică într-o relaţie de dominare şi control. Consecinţele concrete: femeia occidentală a fost în mod esenţial şi consecvent inferiorizată şi subordonată, în toate aspectele vieţii umane, începând cu cel spiritual şi sfârşind cu cel politic. Analizele postmoderne şi post-postmoderne din zilele noastre sunt suficient de critice în ce priveşte acest subiect.

Menţionez că nu îmi propun să descriu traseul parcurs de cultura occidentală în ce priveşte viziunea asupra femeii, ci doar să decelez fundamentele prin care se justifică această perspectivă, pentru a evidenţia într-un mod mai elocvent premisele islamice, complet diferite, care stau la baza conceperii aparte a rolului şi statutului femeii musulmane.

Revenind, raţionalismul renascentist a visat la eliberarea ştiinţei şi filosofiei din statutul lor ancilar faţă de teologie; în ce priveşte „cealaltă jumătate a umanităţii“, fuga de inechităţile vehiculate de către teologi a condus la zbaterea nenaturală a femeii de a deveni egala bărbatului prin imitarea şi adoptarea nediscriminativă a tuturor normelor şi valorilor specific masculine. De abia în deceniul 6 al secolului trecut, femeile occidentale au încercat să-şi reclame egalitatea cu bărbatul în contextul recunoaşterii diferenţelor dintre cele două sexe şi s-a depăşit paradigma: „dacă vrei să fii egala bărbatului, trebuie să devii bărbat“. Toată această istorie tulburătoare şi traumatizantă a femeilor – care, năucite de infatuarea şi intransigenţa impunerii „adevărului despre cine sunt ele“ construit de către bărbaţi, au încercat să-şi afirme şi restaureze valoarea intrinsecă de fiinţă umană şi drepturile aferente – îşi are sorgintea în povestea biblică a lui Adam şi Eva. Altfel spus, tot acest demers aberant, dar perseverent, de a inferioriza femeia în societatea occidentală nu ar fi fost posibil, dacă teologii nu ar fi permis invocarea unei anumite inegalităţi (biblice) de esenţă dintre bărbat şi femeie.

Interesul meu aici nu este de a face o comparaţie între creştinism şi islam, ci de a deconstrui prejudecata occidentală (tendinţa de a judeca conform propriei istorii a ideilor şi ideologiilor, prezumţia că celelalte culturi calchiază modelul occidental şi în acest caz particular al statutului femeii - ale cărui origini sper că le-am clarificat mai sus) conform căreia femeia musulmană este oprimată şi inferiorizată din cauza islamului. În cele ce urmează, voi analiza statutul femeii în islam, aşa cum reiese din Coran şi Sunna, la nivel spiritual, social, juridic şi politic, intenţia mea fiind aceea de a demonstra că femeia musulmană, în măsura în care a ajuns să fie inferiorizată de-a lungul istoriei, a fost inferiorizată din cauza abandonării şi nerespectării prescripţiilor coranice şi nu în virtutea religiei islamice în sine. Cei care i-au negat femeii musulmane drepturile şi valoarea au fost oamenii cantonaţi în tradiţii (adesea preislamice), în diferite practici culturale, şi nu musulmanii veritabili care au rămas fideli spiritului şi normelor islamice.

Aşadar, imaginea stereotipă a femeii musulmane – îmbrobodită, ignorantă şi sechestrată în casă de către soţ sau tată, exponenţi ai despotismului absolut – este asociată frecvent islamului, conceput drept o religie anacronică şi primitivă, care continuă să oprime cu cruzime femeia într-un secol în care semenele ei şi-au câştigat dreptul la independenţă şi libertatea de a-şi exhiba nuditatea în public. O paranteză: nu a fost o remarcă maliţioasă - primul aspect care trezeşte compasiunea „spectatorului“ nemusulman, martor al apariţiei insolite a femeii musulmane acoperite, îl reprezintă hijabul. Şi primul semn al eliberării de sub „tirania“ islamului îl constituie expunerea „liberă“ a trupului femeii, conform standardelor „normalităţii“ occidentale – ale cui interese le reprezintă această „normalitate“ (ale bărbatului sau ale femeii) şi cât de altruist este demersul occidental prin care se încearcă emanciparea femeii musulmane sau de cât imperialism cultural se dă dovadă în tentativa de a remedia aspecte, de altfel poate funcţionale, conform unor reţete infailibile, unice, occidentale ... poate rămâne subiectul unei analize ulterioare.

În continuare, vom încerca să depăşim nivelul informaţiilor second hand despre islam, vehiculate în mass media, şi să expunem cu o mai mare acurateţe şi minuţiozitate ce anume afirmă islamul prin textul său sacru – Coranul – şi prin tradiţia Profetului – Sunna - despre femeie, lăsând la latitudinea cititorului să emită judecăţi de valoare în ce priveşte anacronismul acestei religii şi necesitatea de a elibera femeia din ţesătura valorilor islamice.

În cultura occidentală au fost analizate din varii perspective repercusiunile negative ale atribuirii păcatului originar Evei asupra statutului femeii în general. Filosofic, se cunoaşte foarte bine că rădăcinile tuturor inegalităţilor bărbat-femeie se află în religie, mai precis – în modul în care este concepută natura spirituală a omului şi măsura mai „palidă“ sau mai evidentă în care femeia „participă“ la calitaţile superioare ale umanităţii. Poate astfel se explică presupoziţia, bazată pe analogia cu evoluţia concepţiilor europene, prin care se statuează că islamul trebuie blamat pentru diversele forme de oprimare care ţin captive femeile musulmane.

Să analizăm însă ce se afirmă în Coran referitor la crearea umanităţii şi implicaţiile acestei viziuni asupra egalităţii bărbat-femeie: „Şi zis-am Noi: «O, Adam, sălăşluieşte Tu împreună cu soaţa ta în această Grădină! Mâncaţi din ea pe îndestulate, ori de unde voiţi, dar să nu vă apropiaţi de acest pom, pentru ca să nu fiţi dintre cei nelegiuiţi!» Şi Şeitan i-a ademenit să mănânce din el şi i-a lipsit pe ei de bucuria în care s-au aflat. Şi le-am zis lor: «Coborâţi şi duşmani vă veţi fi unul altuia! Şi veţi avea pe pământ un sălaş şi cele trebuincioase până la un timp!» Adam a primit de la Domnul său cuvinte [cu care să se roage] şi l-a iertat, căci El este Iertător, Îndurător.“ (Al-Baqara: 35-38); „Şi [adu-ţi aminte] când Stăpânul tău le-a zis îngerilor: «Voi să pun pe pământ un înlocuitor»“ (Al Baqara: 30).

Conform acestor versete, putem decela parte din esenţa şi finalitatea vieţii umane pe pământ, a existenţei noastre tranzitorii care are la bază nu păcatul originar, ci responsabilitatea nobilă de a fi khalifa („înlocuitor“, „succesor“), fiinţă împuternicită prin decret divin cu autoritatea de a guverna în consonanţă cu legile divine: „Allah este Cel care v-a făcut pe voi urmaşi pe pământ“ (Surat Fatir: 39). Întregii umanităţi i s-a conferit statutul de khalifa; prin aceleaşi păcate (abandonarea credinţei, crimele, oprimarea semenilor, etc...), comise de bărbat sau femeie, oamenii, deviind de la scopul pentru care au fost creaţi, riscă să nu mai cadă sub incidenţa legitimităţii statutului de khalifa. Prin această „împuternicire“ divină, care investeşte în mod echitabil cu o anumită autoritate atât bărbatul, cât şi femeia, avem o primă dovadă a egalităţii fundamentale dintre sexe.

Nicio fiinţă umană, dacă ar fi privată de această autoritate, nu şi-ar putea îndeplini responsabilităţile. Versetul următor ne detaliază cele 6 responsabilităţi esenţiale, comune femeilor şi bărbaţilor: „Dreptcredincioşii şi dreptcredincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea, aduc Dania şi se supun lui Allah şi Trimisului Său. Cu aceştia Allah va fi îndurător, căci Allah este Puternic şi Înţelept.“ (Surat At-Tawba: 71); „...ele vă sunt veşmânt vouă, iar voi le sunteţi veşmânt lor...“ (Surat Al-Baqara: 187). Ambii vor fi răsplătiţi şi binecuvântaţi în acelaşi mod prin îndeplinirea datoriilor morale şi religioase, definitorii pentru orice musulman. De remarcat că bărbatul şi femeia nu sunt angrenaţi într-o relaţie de putere, esenţa acestui tip de relaţie fiind subordonarea, ci îşi sunt aliaţi (wali) unii altora, iar femeile au dreptul de a participa în aceeaşi măsură la toate activităţile (inclusiv sociale şi politice) pozitive, benefice comunităţii.

Toate fiinţele umane au fost create, la origine, prin Adam şi Eva, din lut; subzistăm cu toţii în virtutea aceleiaşi materii şi continuăm să fim aduşi la viaţă în acelaşi mod, printr-o mamă şi un tată - deci nu există niciun fundament ontologic relevant pentru ca o fiinţă umană să îşi reclame superioritatea asupra altei fiinţe umane: „Noi l-am făcut pe om din lut tare, provenit dintr-un nămol moale“ (Surat Al-Hijr: 26). În Coran se afirmă clar: toţi oamenii aparţin unei singure familii, familia lui Adam şi Eva: „O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit din cele două [fiinţe] mulţi bărbaţi şi femei!“ (Surat An-Nisa: 1). Noi toţi suntem „copiii lui Adam“ (sintagmă folosită foarte des în Coran); întregii umanităţi îi revine constitutiv aceeaşi demnitate şi onoare din perspectivă divină.

Unicul criteriu de decelare a superiorităţii unei persoane îl constituie evlavia (taqwa): „O, voi oameni! Noi v-am creat pe voi dintr-un bărbat şi o muiere şi v-am făcut pe voi popoare şi triburi, pentru ca să vă cunoaşteţi. Cel mai cinstit dintre voi în faţa lui Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este Atoateştiutor şi Bineştiutor.“ (Surat Al-Hujurat: 13). Toate barierele şi discriminările artificiale construite între şi de către oameni sunt demistificate. Allah nu afirmă că bărbaţii sau femeile sunt investiţi aprioric cu mai multă valoare şi respect. Doar acela/aceea, bărbat sau femeie, care I se supune, care îşi asumă plenar credinţa şi se lasă transformat de acest adevăr indelebil, încrustat în intimitatea cea mai profundă a sufletului său, transformare/metanoia vizibilă în toate actele cotidiene, pline de compasiune şi corectitudine, poate accede la un statut superior în faţa divinităţii. Şi chiar şi raportat la acest aspect, evlavia, nimeni nu se poate lăuda sau invoca „tratament preferenţial“ în această existenţă mundană, întrucât doar singur Dumnezeu/Allah cunoaşte cu adevărat autenticitatea credinţei (iman) fiecăruia.

Prin această imersiune în implicaţiile coranice determinante, vizând egalitatea spirituală, ni se confirmă esenţialul: femeia şi bărbatul prezintă aceeaşi constituţie metafizică - ambii sunt „recipienţii“ suflului divin, „duhului“ lui Allah şi împărtăşesc aceeaşi natură spirituală divină (nafsin waahidah): „Şi [adu-ţi aminte] când a zis Domnul tău îngerilor: «Eu am să fac un om din lut tare, provenit dintr-un nămol moale, Iar când îl voi face şi voi sufla în el din duhul Meu, voi să cădeţi dinaintea lui, prosternându-vă!»“ (Surat Al-Hijr: 28-29). Coranul nu permite nicio ambiguitate: nu există diferenţă de valoare în crearea bărbatului şi femeii, amândoi au fost înzestraţi cu acelaşi spirit. Reamintim că aceste declaraţii peremptorii şi elocvente ale egalităţii de esenţă dintre bărbat şi femeie aveau loc într-o perioadă când creştinismul apusean încă apela la concilii pentru a încerca să se edifice dacă femeia este doar un animal sau, totuşi, are şi suflet. Cei familiarizaţi cu filosofia occidentală cunosc câte variante inextricabile şi prolixe de diferenţiere a sufletului bărbatului de sufletul femeii există ... în cazul fericit în care se admite că femeia are un suflet.

Esenţa indestructibilă a fiinţei umane o constituie spiritul (Ruh); Allah a creat toate fiinţele umane şi spiritul lor (Ruh) în acelaşi timp, în acelaşi mod şi le-a pus aceeaşi unică întrebare la care toţi, bărbaţi şi femei, au dat acelaşi răspuns: „Şi când Domnul Tău a scos urmaşi din fiii lui Adam, din coastele lor, şi le-a cerut să mărturisească ei înşişi, [zicându-le]: «Nu sunt Eu Domnul vostru?», au răspuns ei: «Ba da, facem mărturie!», pentru ca voi să nu spuneţi în Ziua Învierii: «Noi am fost fără grijă de aceasta!»“ (Surat Al-A'raf: 172); „El este Cel care v-a creat dintr-un singur suflet şi din el a făcut-o şi pe perechea lui, lângă care el să poată găsi linişte.“ (Surat Al-A'raf: 189).

Bărbaţii şi femeile au mărturisit unicitatea şi unitatea divinităţii, în virtutea aceleiaşi autorităţi şi a aceluiaşi adevăr metafizic, transcendent şi imuabil, adevăr receptat, asimilat şi trăit conform naturii spirituale identice. Astfel, şi demersul soteriologic, de reîntoarcere la divinitate, se va desfăşura în aceeaşi manieră, conform aceloraşi reguli şi prescripţii divine, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie: „Domnul lor le-a răspuns: «Eu nu las să se piardă nici o faptă plinită de vreunul dintre voi, bărbat sau muiere, deopotrivă unul cu altul»“ (Surat Al-'Imran: 195); „Aceia dintre bărbaţi sau muieri care plinesc fapte bune – şi sunt credincioşi – aceia vor intra în Rai şi nu vor fi nedreptăţiţi nici cât un punct.“ (Surat An-Nisa: 124); „Într-o zi îi vei vedea pe dreptcredincioşi şi pe dreptcredincioase alergând cu lumina în faţa lor şi în dreapta lor. [Şi li se va zice lor]: «Iată astăzi vestea voastră cea bună: Grădini pe sub care curg pâraie şi în care veţi sălăşlui voi veşnic! Aceasta este izbânda cea mare!»“ (Surat Al-Hadid: 12).

Desigur, islamul recunoaşte multiplele diferenţe care există intre oameni, între femei şi bărbaţi; constituţia fizică inferioară a femeii este cea mai evidentă, însă musulmanul nu poate fi ispitit de inepţia extrapolării acestei superiorităţi la nivelul tuturor aspectelor fiinţei umane. Orice om, în pofida diversităţii existente în structură şi înfăţişare, aparţine clasei umanităţii şi este minunat în determinările sale: „Noi l-am creat pe om cu cea mai frumoasă înfăţişare“ (Surat At-Tin: 4).

Omului i s-a insuflat parte din spiritul divin, însă natura sa fizică facilitează o anumită propensiune ignobilă înspre materialism, rapacitate şi răutate; se pare că îngerii ştiau aceasta: „Şi [adu-ţi aminte] când Stăpânul tău le-a zis îngerilor: «Voi să pun pe pământ un înlocuitor». I-au răspuns: «Să pui pe cineva care să facă stricăciune pe el şi să pricinuiască vărsare de sânge, când noi Ţie Îţi aducem slavă şi pe Tine Te socotim Sfânt?». Şi a zis: «Eu ştiu ceea ce voi nu ştiţi.»“ (Surat Al-Baqara: 30); „[Allah] a zis: «O, Iblis! Ce te-a împiedicat pe tine să te prosternezi dinaintea a ceea ce Eu am plămădit cu mâinile Mele? Te-ai semeţit tu ori te-ai socotit tu printre cei înalţi?». A zis [Iblis]: «Eu sunt mai bun decât el! Pe mine m-ai plămădit din foc, în vreme ce pe el l-ai plămădit Tu din lut!»“ (Surat Sad: 75-76).

Dar îngerii ştiau şi că ei au fost privaţi de Asma - de cunoaştere (în general); superioritatea fiinţelor umane se justifică, în schimb, prin binecuvântarea cunoaşterii numelor, a esenţelor lucrurilor: „Şi l-a învăţat pe Adam numele tuturor lucrurilor. Apoi le-a zis: «Vestiţi-Mi Mie numele acestora, dacă voi sunteţi întru dreptate!». I-au răspuns ei: «Mărire Ţie! Nu avem ştire decât de ceea ce Tu ne-ai învăţat, căci Tu eşti Atoateştiutor şi Înţelept». Şi i-a zis El: «O, Adam, vesteşte-le numele lor!» Şi după ce le-a vestit numele lor, le-a zis: «Nu v-am spus că Eu le ştiu pe cele nevăzute din ceruri şi de pe pământ, după cum ştiu ceea ce dezvăluiţi şi ceea ce tăinuiţi?»“(Surat Al-Baqara: 31-33). Toţi oamenii au fost înzestraţi cu liber arbitru şi capacitatea de discriminare între bine şi rău, adevăr şi fals. Atât bărbaţii, cât şi femeile se prevalează de aceeaşi facultate de gândire intelectuală şi raţională; în islam se postulează nu dreptul, ci obligaţia musulmanului/musulmanei de a se educa şi perfecţiona spiritual continuu: „Este obligatoriu pentru fiecare musulman şi musulmană să studieze“. Hadis extras de Bukhari: „Oricui Allah îi doreşte binele, El îi oferă cunoaşterea religiei“; hadisuri extrase de Tirmidhi: „Oricine porneşte pe o cale în căutarea cunoaşterii, Allah îi va uşura calea spre Paradis“; „Îngerii îşi coboară aripile asupra celui care studiază/aflat în căutarea cunoaşterii“; „Superioritatea binecuvântărilor celui care studiază în raport cu cel care adoră este precum superioritatea lunii pline asupra stelelor şi cerului“. Iar în Coran, cunoaşterea reprezintă singurul element dezirabil al acestei existenţe contingente, care rămâne dezirabil în mod nelimitat (în contextul principiului moderaţiei care guvernează islamul), prin consacrare divină: „Şi spune: «Doamne, sporeşte-mi mie ştiinţa!»“ (Surat Ta-Ha: 114). Referitor la statutul învăţaţilor musulmani, care, reamintim, pot fi bărbaţi şi femei: „Allah îi va ridica cu [câteva] trepte pe aceia care cred dintre voi şi pe aceia cărora li s-a dat ştiinţa, căci Allah este Bineştiutor a ceea ce faceţi!“ (Surat Al-Mujadila: 11); „...Spune: «Oare sunt egali cei care ştiu cu aceia care nu ştiu?». Însă numai aceia care au minte trag învăţăminte.“ (Surat Az-Zumar: 9).

În povestirea ispitirii lui Adam şi Eva, din perspectivă lingvistică, cuvântul „amândoi“ este menţionat de 15 ori; ambii au nesocotit porunca divină, ambii s-au căit şi ambii au fost iertaţi: „...Şi au mâncat ei doi din el şi li s-a arătat goliciunea lor şi au început să coasă, pentru a se acoperi, frunze din Rai. Adam s-a revoltat, aşadar, împotriva Domnului său şi a ajuns în rătăcire. Apoi l-a ales pe el Domnul său, l-a iertat pe el şi l-a călăuzit...“ (Surat Ta-Ha: 121-122).

În Coran se insistă asupra responsabilităţii individuale a fiecărei persoane în ceea ce priveşte propriile acte, convingeri şi credinţe. Femeia nu poartă păcatul nimănui. Astfel, menstruaţia, durerile facerii, perioada de lehuzie, situaţiile specifice biologiei femeieşti nu sunt privite în islam drept blesteme, suplicii datorate păcatului originar sau indicii ale presupusului statut inferior al femeii. Dimpotrivă, graviditatea şi actul naşterii sunt investite cu valoare spirituală şi răsplătite adecvat. Hadisurile următoare sunt suficient de explicite: „Din clipa conceperii şi până la naşterea copilului, femeia primeşte aceeaşi răsplată ca şi cel care a fost numit să păzească la graniţele islamului şi rămâne neclintit în jihadul său. Dacă ea moare în timpul acestei perioade, primeşte răsplata unui martir.“ (Convenit);

„De fiecare dată când copilul suge de la mama lui, aceasta primeşte răsplata celui care dă viaţă unui muribund şi, când termină de hrănit copilul, îngerii o bat pe umăr şi o anunţă că toate păcatele trecute i-au fost iertate“ (Convenit).

Identitatea de esenţă dintre bărbat şi femeie este validată în islam fără a se recurge la somatofobia practică medievală sau la de-sexualizarea raţiunii din filosofia raţionalistă. Islamul este prin excelenţă o religie a moderaţiei, a căii de mijloc; omul este deopotrivă aici trup şi suflet şi trebuie să respecte drepturile şi necesităţile fiecărei dimensiuni a fiinţei proprii. Permanenta elevare spirituală trebuie să se reflecte concret în actele noastre cotidiene; redempţiunea implică prezenţa duală a plinirii rugăciunii (imperativul sufletului) şi a daniei, facerii de bine (reglementarea etică a praxis-ului spiritual). Astfel, egalitatea spirituală dintre sexe se transformă în echitate, în contextul practic al exercitării disciplinei spirituale islamice şi a rolurilor conjunctural distincte ale celor doi reprezentanţi ai umanităţii, întrucât islamul ţine cont de corporalitatea femeii, fără a pretinde o des-trupare forţată, factice. De exemplu, la menstruaţie, femeia nu este obligată să-şi facă rugăciunile sau să ţină post, nu în virtutea „maleficităţii“ stării pe care o suportă, ci doar ca o concesie, o alinare a disconfortului fizic implicat.

În concluzie, prin versetele coranice Allah se adresează întregii umanităţi, fără a face nicio distincţie în funcţie de sex, rasă, naţionalitate sau religie. O specificare strict lingvistică: cuvintele „femeie“ şi „bărbat“ sunt menţionate în mod egal, de 24 de ori pentru fiecare sex, pe tot cuprinsul Coranului. Bărbaţii şi femeile au aceeaşi origine, aceeaşi natură şi aceeaşi finalitate spirituală în această existenţă. Amândoi sunt vulnerabili în faţa aceloraşi tentaţii, lor le revin aceleaşi responsabilităţi şi datorii morale şi religioase, iar recompensele şi măsurile punitive sunt distribuite în baza aceluiaşi criteriu, indiferent de sex: „Musulmanilor şi musulmancelor, dreptcredincioşilor şi dreptcredincioaselor, celor supuşi şi celor supuse, celor iubitori de adevăr şi celor iubitoare de adevăr, celor statornici şi celor statornice, celor smeriţi şi celor smerite, celor ce dau milostenii şi acelora [dintre femei] care dau milostenii, celor care postesc şi acelora [dintre femei] care postesc, celor care îşi păzesc castitatea lor şi acelora [dintre femei] care şi-o păzesc, celor care-L pomenesc pe Allah mereu şi acelora [dintre femei] care-L pomenesc, Allah le-a pregătit iertare şi răsplată mare.“ (Surat Al -'Ahzab: 35).

O religie care nu doar recunoaşte, ci insistă asupra egalităţii spirituale dintre bărbat şi femeie, în contextul ideologic marcat de inexistenţa unui clivaj sacru-profan, etern-cotidian, religios-politic, nu poate decât să aprofundeze, detalieze şi promoveze egalitatea şi/sau echitatea în ce priveşte drepturile şi obligaţiile celor două sexe la nivelul existenţei mundane, aşa cum vom vedea în articolul următor. O religie care declară că femeia şi bărbatul „participă“ la aceeaşi substanţă spirituală, nu-şi poate nega propriile axiome afirmând că femeile sunt intrinsec inferioare bărbaţilor. Un musulman autentic, care urmează exemplul Profetului – „nimeni nu respectă femeile decât acela care este onorabil şi nimeni nu le dispreţuieşte decât acela care este demn de dispreţ“, nu poate să cadă pradă unei mentalităţi misogine şi să privească femeile drept agenţi debili ai lui Şeitan, demonizându-le conform paradigmei Evului Mediu occidental.

Spaţiul cultural occidental s-a axat „reactiv“ pe o viziune antropocentrică în urma experienţei frustrante a teocentrismului medieval; această suspiciune continuă să fie proiectată şi în receptarea religiei islamice. Atitudinea cel puţin compătimitoare şi demersurile destul de autoritare de a defini „din exterior“ şi de a „elibera“ femeia musulmană de fanatismul imbecilizant al asumpţiilor islamice, divulgă, pe de o parte, o carenţă informaţională acută, iar, pe de altă parte, autosuficienţa insolentă a cugetătorului occidental care nu acceptă şi nu validează capacitatea de autodefinire şi libertatea construirii propriei identităţi a femeii musulmane.
E aberant să se deducă din cele enunţate mai sus că negăm cazurile particulare concrete, revoltător de injuste, în care femeia musulmană e redusă la statutul unui animal de povară. Ele există şi în societăţile mai mult sau mai puţin „musulmane“, aşa cum, din nefericire, există peste tot în lume. Acestea constituie subiectul unei alte discuţii. Însă ceea ce am dorit să clarificăm aici – un truism, de altfel, dar care devine subit incomprehensibil atunci când se cere aplicat şi realităţii islamice – este cauza acestei oprimări, care nu este reprezentată de islam, ci, dimpotrivă, de ieşirea din cadrul islamic.

Femeia musulmană nu are nevoie de construcţii filosofice alambicate, de norme construite tot de oameni, pentru a-i fi reglementate drepturile şi a fi valorizată plenar, în consonanţă cu recunoaşterea apartenenţei la umanitate. Toate acestea - şi chiar şi mai mult – i-au fost confirmate prin decret divin absolut în urmă cu mai bine de 1400 de ani în Coran; vom detalia acest sistem islamic extraordinar de revoluţionar, complex, armonios şi echitabil, care normează drepturile şi îndatoririle femeilor şi bărbaţilor, într-un articol viitor. Între timp, deşi indubitabil implică un disconfort cognitiv semnificativ, ar fi mai onest intelectual, uman şi mai benefic pentru noi toţi - întrucât multiculturalismul promovat cu atâta emfază se pare că rămâne o utopie - să ne punem prejudecăţile intre paranteze şi să facem un efort de a asculta şi „celălalt“ discurs sau discursul „celuilalt“ de lângă noi, pentru că s-ar putea, finalmente, să conteze ceea ce are de împărtăşit.

Alina Isac Alak - (Cultura
ideilor).
În: Cultura (Bucureşti). An. 3, Nr. 30 (2 aug. 2007). p. 24-25.

TAFWID, TAWIL, TASHBIH. CONCLUZIE.

CONCLUZIE

Exista 3 moduri de a intelege mutashabihat / ‘intelesurile neclare’ in versetele coranice si in hadisuri:
tafwid, ‘incredintarii cunoasterii a ceea ce este semnificat/inteles lui Allah’. Calea Imamului Shafi'I, Ahmad, a sahabilor si a salafilor.
ta’wil, ‘interpretarea figurative conform parametrilor utilizarii limbii arabe clasice’. Calea companionilor si a salafilor, precum si khalaf.
tashbih, ‘literalismul antropomorfic’

In cadrul scolilor islamice atit tafwid-ul, cit si ta'wil-ul au fost acceptate si recunoscute. Tafwid-ul este o metoda superioara ATUNCI CIND NU GENEREAZA CONFUZIE IN CEEA CE PRIVESTE TRANSCENDENTA LUI ALLAH, atunci cind nu exista riscul de a impune o interpretare literala sub masca utilizarii unui principiu din tafwid, atunci cind nu exista riscul de a-I atasa lui Allah attribute create, atunci cind versetul coranic calauzitor este "Nu este nimic asemenea cu El." (Coran 42:11).

Toate diferentele semnalate aici intre aqeeda lui Ibn Taimiya si aqeeda salafilor se rezuma la confuzia care se face intre scoala tafwid-ului / a ‘incredintarii cunoasterii a ceea ce este semnificat/inteles lui Allah’, cu referire la intelegerea expresiilor scripturale mutashabihat / ‘cu inteles neclar’ si "scoala" celor ce le interpreteaza in sens literal (‘ala al-dhahir).

DESPRE INTERPRETAREA LITERALA IN FIQH SI IN AQEEDA

Ijtihad se refera la procesul calificat de deducere a prescriptiilor legale islamice din Coran si hadisuri. Literalismul din perspectiva aqeedei in intelegerea versetelor coranice si a hadisurilor profetice numite mutashabihat sau ‘neclare in inteles’ prezinta anumite probleme.
Asa cum am vazut, in Surat al-Fath, versetul
"…mina lui Allah este deasupra miinilor lor" (Coran 48:10)
este catalogat drept ‘neclar in inteles’ mutashabih, deoarece lingvistic MINA poate avea diferite interpretari, iar sensul ostensiv al termenului (ostensiv, adica specific cuvintelor care au un referent real, concret, "palpabil") pare sa implice credinta intr-o divinitate cu atribute umane, adica o credinta antropomorfica desfiintata transant de versetul:
"Nu este nimic asemenea cu El" (Coran 42:11).

Orientarea literalista a constituit o scoala de gindire in jurisprudenta islamica, desi a fost catalogata drept o orientare "slaba" de savantii traditionali. Insa referitor la principiile credintei si in mod special in interpretarea raportului dintre mutashabihat cu Atributele lui Allah, literalismul nu a fost niciodata acceptat ca o scoala islamica de gindire, nici printre salafi, nici printre cei care le-au succedat..

Dhahirismul sau ‘literalismul textual’ este o metoda interpretativa.
Dhahiristii sunt celebri pentru negarea tuturor tipurilor de analogie - qiyas.

Ne-a fost transmis ca Dawud ibn Ali Al Dhahiri a sustinut ca interdictia coranica de a spune "Uff", cu neplacere, unuia dintre parinti nu demonstra ca este gresit sa ii bati, deoarece continutul literal al versetului facea referire doar la "Uff" si nici o analogie nu putea fi operata din aceasta in legatura cu altceva.
La fel, Ibn Hazm pare sa fi crezut ca interdictia specificata in hadis de a nu urina intr-o apa statatoare nu implica si interdictia de a defeca. Acestea sunt doua exemple de negare a qiyas jaliyy, adica a analogiei de tip a fortiori.

Negarea validitatii analogiei a fortiori nu are nici un temei.

Imam al-Juwayni (478 d. Hijra) a spus:
"Pozitia adoptata de cei mai rigurosi dintre savanti este ca aceia care neaga analogia nu sunt considerati savanti de Ummah sau de transmitatorii Shariei, deoarece ei se opun din pura incapatinare si emit calomnii in legatura cu lucruri care au fost stabilite prin evidente de o preponderenta covirsitoare, transmisa de grupuri intregi de la grupuri intregi, pina inapoi la originea lor profetica (tawatur).
Majoritatea Shariei deriva din ijtihad, iar declaratiile univoce din Coram si Sunnah nu acopera nici macar zece la suta din Sharia [de obicei avem de a face cu principii generale menite sa ofere calauzire in orice cultura si epoca], asa ca ei [literalistii] nu sunt considerati dintre cei invatati." (al-Dhahabi, Siyar a‘lam al-nubala’ [Beirut: Mu’assasa al-Risala, 1401/1984], 13.105).

Intelegem de ce scoala de gindire Dhahiri a diferit de cele patru mari scoli Sunnite de jurisprudenta: reprezentantii sai au limitat in mod radical Sharia doar la acele reguli stabilite de exprimarea literala (dhahir) a hadisurilor sau versetelor. Probabil ca reviviscenta acestei scoli in zilele noastre se explica prin comoditatea oamenilor contemporani de a invata si respecta Sharia in integralitatea sa, asa cum a fost ea dedusa din principiile generale, dar cuprinzatoare specificate in Coran si Sunnah.


Ceea ce astazi unele grupuri numesc "salafi" ijtihad reprezinta doar aplicarea acestei logici specifice gruparii Dhahiri, a interpretarii literale a hadisurilor. Aceasta orientare contemporana a repus in prim plan stiinta hadisurilor, dar a facilitat si aparitia unei inovatii condamnabile / biddah, anume a accentuarii exclusive a hadisurilor si a disciplinelor lor auxiliare in detrimentul (sau chiar prin excluderea) altor stiinte islamice, cel putin la fel de necesare in intelegerea revelatiei, precum metodologia Fiqh sau conditionarea hadisurilor de principiile generale exprimate in Coran. Aceasta strategie a creat o falsa dihotomie in mintea musulmanilor centrati fie pe fiqh, fie pe hadis, cind, de fapt, necesara este 'intelegerea' / fiqh hadisurilor.

Un exemplu: hadisul "Nu exista rugaciune dupa iqama cu exceptia celei prescrise" / La salata ba‘da al-iqama illa al-maktuba . Literalistii spun: "Nu asculta ce au zis cei 4 imami; cind auzi iqama, intrerupe rugaciunea Sunnah si alatura-te grupului, pentru ca astfel ni se spune in hadis." Intelesul literal al hadisului este acesta, dar imamii Shariei l-au interpretat in alt sens conform versetului (47: 33); a abandona pur si simplu un act de adorare, aici – rugaciunea sunna de dinainte de fajr – inseamna a face ca faptele lui sa fie in desert.
Savantii au inteles ca hadisul inseamna ca cineva nu poate incepe o rugaciune sunna (sau alta nafila) dupa iqama. Limbajul uman e foarte explicit in acest sens: foarte adesea se folosesc expresii generale " Nu exista rugaciune" pentru a desemna o parte specifica sau un aspect al ei, adica " Nu se incepe o rugaciune…". Vezi versetul (12:82), unde avem sensul literal / dhahir al satului si caravanei, adica un ansamblu casute din piatra si niste animale de povara – ele nu sunt lucruri care pot fi intrebate, insa intelesul se refera la un aspect specific sau la o parte din ele, adica la oamenii satului si oamenii caravanei sau la unii dintre ei.

Avem nevoie de mujtahid pentru a corela un numar de hadisuri referitoare la o anumita tematica, ce par a intra in contradictie unul cu celalalt, precum si in alte probleme specifice legate de ijtihad. Nu putem simplifica analiza la a alege intre "Coran si Sunnah" SAU una dintre scolile imamilor mujtahid.

Imamii dispuneau de o cunoastere foarte aprofundata si detaliata a hadisurilor — Muhammad ibn ‘Ubayd Allah ibn al-Munadi (272 dupa Hijra) afirma ca a memora trei sute de mii de hadisuri nu era suficient pentru a fi un mujtahid. Pe de alta parte, ei trebuiau sa stapineasca principiile deductive ce le permiteau sa coreleze toate textele primare.
Adesea astazi este urmat ijtihad-ul unor ne-mujtahid (sheici care doar inspira incredere), sub pretextul ca se urmeaza "Coranul si Sunnah", de parca mujtahid-ul autentic nu ar fi cunoscut acele evidente

Daca limitarile si insuficienta interpretarii Dhahiri / literale in Fiqh au fost demonstrate de multi savanti redutabili, deficientele aplicarii interpretarii literale in Aqeeda pot atinge limita periculoasa a kufr-ului.

De exemplu, in versetul:
"Si li se va zice lor: Astazi va uitam Noi, intocmai asa cum ati uitat voi intilnirea cu aceasta Zi a voastra." (Coran 45:34),
literalistii ar ajunge sa afirme ca Allah UITA, ceea ce reprezinta o imperfectiune, un atribut ce nu este permis a fi atribuit lui Allah. Dawud al-Dhahiri si Ibn Hazm nu au cazut in capcana aplicarii acestui tip de literalism ce genereaza o conceptie antropomorfica.

INTERPRETARI LITERALE IN CARTI INDOIELNICE

A existat un tratat antropomorfic Kitab al-sunna ce a fost atribuit fiului Imamului Ahmad ibn Hanbal - Abdullah. A fost publicat in 2 volume la Dammam, Saudi Arabia, de Ibn al-Qayyim Publishing House, in 1986. 50% din hadisuri erau slabe sau fabricate.
La pagina 301 se afirma "Cind Cel mai Binecuvintat si Slavit sade pe Kursi, se aude un scirtiit precum scirtiiitul unei sei noi de piele"; la pagina 294: "Allah a scris Torah pentru Moise cu Mina Sa in timp ce statea sprijinit de o stinca, pe table de perle, iar scirtiiitul penei de gisca putea fi auzit. Nu era nici un val intre El si el.". La fel avem hadisul de la pagina 510 din cel de al doilea volum: "Ingerii au fost creati din lumina celor doua coate ale Sale si din piept".
Lucrarea se foloseste de nume ale savantilor scolii hanbali si a altora, precum Kharija [ibn Mus‘ab al-Sarakhsi] (168 dupa Hijra) pentru a profera minciuni. La pagina 106 a volumului I se citeaza despre istiwa’ : "Inseamna altceva istiwa’ decit a sta?"— cu un lant de naratori ce contine un mincinos (kadhdhab), un necunoscut (majhul), plus textul care este in contradictie (mukhalafa) cu principiile credintei islamice (‘aqida). Pe parcursul a nu mai putin de 49 de pagini, Abu HanIfa si scoala sa sunt defaimati. La pagina 180, vol. I, Ishaq ibn Mansur al-Kusaj (251 d. hijra) a spus: "L-am intrebat pe Ahmad Ibn Hanbal: ‘Este vreun om recompensat de Allah pentru ca il uraste pe Abu Hanifa si companionii sai?’, iar el a spus: ‘Da, pe Allah!’" A atribui asemenea afirmatii unui om evlavios precum Imam Ahmad al carui respect fata de alti savanti e bine atestat prin isnaduri sahih spulbera orice credibilitate a cartii mentionate.
Atribuirea cartii lui Abdullah, fiul Imamului Ahmad ibn Hanbal, are la baza doar un hadis care contine doi transmitatori neidentificati (majhul) in lantul atribuirii - Muhammad ibn al-Hasan al-Simsar si Muhammad ibn Ibrahim al-Harawi; nu exista nici o mentiune referitoare la ei in nici o carte. Editorul si comentatorul Muhammad al-Qahtani, la pagina 105 a primului volum, incearca sa expedieze problema afirmind ca lucrarea a fost citata de Ibn Taimiya and Ibn Qayyim al-Jawziyya.


Imam Ahmad a fost victima antropomorfistilor care au incercat sa se prevaleze de numele sau recunoscut unanim pentru a-si raspindi inovatiile.
O alta lucrare dominata de antropomorfism si falsificari este cea a lui Ibn al-Qayyim al-Jawziyya’s - Ijtima‘ al-juyush al-Islamiyya [Intilnirea armatelor islamice], publicata de ‘Awwad al-Mu‘tiq in Riyad, Saudi Arabia, in 1988. La pagina 330 este mentionat hadisul Profetului (Pacea si binecuvintarea lui Allah fie asupra sa!): "Cinsteste vaca pentru ca nu si-a mai ridacat capul spre cer de cind vitelul de aur a fost adorat, din rusine (haya’) fata de Allah Maretul si Preamaritul."; hadisul este mawdu‘ , falsificat, menit sa incurajeze musulmanii sa creada ca Allah e fizic deasupra vacii in ceruri.
La pagina 97, Ibn al-Qayyim mentioneaza de asemenea hadisul din Bukhari in care suntem avertizati in legatura cu Dajjal: "Allah nu a trimis nici un Profet fara ca acesta sa isi avertizeze poporul in legatura cu Mincinosul cu un Singur Ochi si ca el are un singur — iar Domnul tau nu are un singur ochi — si el va avea [cuvintul] kafir scris intre cei doi ochi ai sai." (Sahih al-Bukhari, 8.172). Ibn al-Qayyim comenteaza: "Profetul (Allah sa il binecuvinteze!) a negat atributul de a poseda un singur ochi in ceea ce Il priveste pe Allah, ceea ce constituie o dovada ca Allah Preainaltul are in sens literal doi ochi." Se pare ca a uitat principiul ca ce nu este negru nu e neaparat alb.
Cei care au publicat astfel de carti au preluat in mod nediscriminativ citatele si isnadurile prezentate in cartile lui Ibn Taymiya si Ibn al-Qayyim. Aceleasi carti au promovat ideea eronata ca aceasta ar reprezenta perspectiva salafilor si a sahabilor.