A purta hijab a fost initial un simplu experiment; am intentionat doar sa imi reconfirm "practic" convingerea ca religia si implicit islamul isi afla valoarea si semnificatia in primul rind prin trairea si transformarea interioara pe care o genereaza/incumba. Rugaciunea, postul, cunoasterea erau prioritatile mele; hijabul il acceptam doar la nivel ideatic, dar practica sa mi se parea superflua si formala, inutil restrictiva (cit timp exista modestie, moralitate si credinta in suflet).
Totusi, un an mai tirziu, fiind intr-o dispozitie ludica, am hotarit sa vad cum m-as simti purtind hijab in public - convinsa fiind insa de suficienta realizarilor spirituale - si am ramas uimita de "dezgolirea" sufleteasca produsa. Prima impresie - aproape fizica - care m-a izbit a fost ca, desi eram in mijlocul agitatiei stradale obisnuite, in mine se lasase pace si liniste si parca o mie de miini s-au retras de pe mine, lasindu-ma sa ma reintorc la mine si sa vad cu claritate ce este al meu, ce imi apartine si ce este al altora. Strict psihologic, am realizat ca, desi intelectual ma credeam eliberata de dependenta fata de tiparele feminine modelate conform normelor masculine tributare conceptiilor patriarhal-misogine, de tendinta de a incerca sa impresionezi si sa fii acceptata social mai intii prin infatisarea/aparitia/aparenta ta, in intimitate conditionarile inca ma dominau. In mine inca mai era inradacinata o vulnerabilitate feminina construita prin care sentimentul identitatii si respectului de sine se intersectau puternic cu perceptia celorlalti asupra imaginii mele corporale, prin care eu, mai mult sau mai putin constient, ma modelam si expuneam conform expectatiilor si normelor contingente validate de cultura si societatea noastra doar pentru ca trupul reprezinta intrarea /poarta in sfera valorii pentru o femeie. Suna banal aplicat unui studiu social, dar dezvaluit in propria fiinta "emancipata" e destul de cutremurator si injositor.
Purtind hijab, am simtit ca trupul meu a fost pus intre paranteze si scos din dialogul public, ca am redobindit controlul asupra lui si a redevenit strict "proprietatea" mea; trupul si-a recapatat caracterul privat si implicit valoarea. Trupul meu, trupul femeii in islam, nu mai este pentru toti si cum vor toti, nu mai este de "uz" comunitar prin accesibilitatea privirii si permisivitatea comentariilor, ci redevine un element individual lipsit de orice semnificatie in interactiunea si evaluarea sociala. Pur si simplu trupul nu conteaza pentru ceilalti – acei ceilalti nesemnificativi, "stradali", din viata mea; in spatiul public, trupul se retrage din prim-plan si ramine personalitatea mea. E o modalitate de a le "impune" celorlalti sa te trateze in primul rind ca pe o persoana si nu ca femeie mai mult sau mai putin atractiva. A purta hijab nu inseamna ca trebuie sa devii urita, ci doar ca trupul isi pierde relevanta si devine indiferent celor oricum indiferenti tie carora le-a fost interzis accesul la el. In spatiul public ma intereseaza sa fiu acceptata, apreciata, evaluata conform inteligentei, cunoasterii si caracterului meu; aceasta nu inseamna ca ma identific cu un "eu" destrupat, ci doar ca sunt o persoana cu un trup care nu vrea sa spuna nimic in acest context.
Unde are rost sa ma dezvalui si sa las trupul sa se exprime? In familia mea, in fata sotului meu, in fata celor pe care eu ii aleg, care inseamna ceva pentru mine. In islam trupul este valorizat spiritual; si prin trup imi fac rugaciunea, iar rugaciunea coboara si in trup; trupul este "amana", dar inviolabil, sacru de la Dumnezeu de care trebuie sa ai grija si pe care trebuie sa il respecti, pretuiesti. Trupul in casatorie nu este simplu instrument sexual, ci dar pentru sotul tau, dar care, in pofida corporalitatii sale, este investit cu valoare si semnificatie spirituala si (dar nu doar) prin acest "management" selectiv operat asupra expunerii sale. Oamenii pe care ii iubesc si care ma iubesc au acces la mine in integralitate; ceea ce e trait si asumat drept valoros si personal nu e exhibat tuturor - altfel devine ignobil. Iar toata intensitatea erotica specifica dezvaluirii trupului nu se disipeaza nediscriminativ in privirile trecatorilor, ci se acumuleaza pentru singura persoana care cu adevarat conteaza. E dreptul meu de a avea control asupra trupului meu si e un drept indubitabil necesar manifestarii respectului de sine, valorizarii pozitive autentice a propriei persoane si a dezvoltarii in conditii de "libertate" a identitatii personale.
Revenind la experimentul meu: purtind hijab prima oara, dincolo de sentimentul general, limpede, de "usurare", eliberare si restaurare a demnitatii si curajului de a fi ceea ce esti, m-am simtit "atemporala", deprivata de multe din determinarile socio-culturale – si de alta natura – care s-au alipit de mine in decursul devenirii personale, incetosindu-mi perceptia propriului sine; m-am simtit libera sa vad ce este in mine fara interferenta proiectiilor celorlati, libera sa fiu eu si sa ma descopar, libera de a ramine centrata in mine, nedusa de curentul in care toti ceilalti se agita. De aceea am continuat sa port hijab atunci.
De ce port hijab astazi? Pentru ca atunci cind ma acopar cu hijabul pentru a iesi afara imi readuc aminte de Dumnezeu si ma bucur ca pot sa imi reafirm angajamentul supunerii (aslama); un simplu gest si esti constienta din nou de ceea ce este esential in viata; lucrurile sunt repuse la locul lor si isi recapata semnificatia adecvata valorii proprii; iti reamintesti ca puritatea, moralitatea, virtutea nu sunt concepte demodate si perimate, ci realitati si cerinte spirituale adinc inradacinate in natura ta originara in absenta carora nu poti accede la plenitudinea fiintei tale.
Hijabul si alte "formalitati" carora le minimalizam relevanta si utilitatea anterior s-au dovedit a fi catalizatori esentiali in disciplina spirituala islamica intrucit asigura continuitatea trairilor religioase din timpul rugaciunii si in afara incetarii formale acesteia, rezolva clivajul - adesea prezent in religii – dintre sfera spirituala si cea practica si mentine constanta evolutiei spirituale evitind scindarea interioara si dihotomia cunoastere – fapta. Cunoasterea ajuta trupul, se manifesta prin trup, iar trupul reaminteste, reactiveaza si reitereaza cunoasterea spirituala. Individul redevine unitar, iar pacea (islamul) infuzeaza sufletul, facindu-l capabil sa transceanda frivolitatile, conflictele si contradictiile aparente mundane.
P.S: Se pare ca in anumite religii valul a devenit un simbol al autoritatii barbatului asupra femeii si de aici ostilitatea si aprehensiunea fata de valul islamic. Cu toate acestea – iar aici deschidem o discutie mult mai lunga - in islam, valul/hijabul este o exprimare a obedientei fata de divinitate; mai mult, autoritatea barbatului nu are validitate decit in masura in care coincide cu ceea ce presupun dictatele coranice, iar criteriul superioritatii unei persoane, fie ea femeie sau barbat, il constituie doar evlavia.
Totusi, un an mai tirziu, fiind intr-o dispozitie ludica, am hotarit sa vad cum m-as simti purtind hijab in public - convinsa fiind insa de suficienta realizarilor spirituale - si am ramas uimita de "dezgolirea" sufleteasca produsa. Prima impresie - aproape fizica - care m-a izbit a fost ca, desi eram in mijlocul agitatiei stradale obisnuite, in mine se lasase pace si liniste si parca o mie de miini s-au retras de pe mine, lasindu-ma sa ma reintorc la mine si sa vad cu claritate ce este al meu, ce imi apartine si ce este al altora. Strict psihologic, am realizat ca, desi intelectual ma credeam eliberata de dependenta fata de tiparele feminine modelate conform normelor masculine tributare conceptiilor patriarhal-misogine, de tendinta de a incerca sa impresionezi si sa fii acceptata social mai intii prin infatisarea/aparitia/aparenta ta, in intimitate conditionarile inca ma dominau. In mine inca mai era inradacinata o vulnerabilitate feminina construita prin care sentimentul identitatii si respectului de sine se intersectau puternic cu perceptia celorlalti asupra imaginii mele corporale, prin care eu, mai mult sau mai putin constient, ma modelam si expuneam conform expectatiilor si normelor contingente validate de cultura si societatea noastra doar pentru ca trupul reprezinta intrarea /poarta in sfera valorii pentru o femeie. Suna banal aplicat unui studiu social, dar dezvaluit in propria fiinta "emancipata" e destul de cutremurator si injositor.
Purtind hijab, am simtit ca trupul meu a fost pus intre paranteze si scos din dialogul public, ca am redobindit controlul asupra lui si a redevenit strict "proprietatea" mea; trupul si-a recapatat caracterul privat si implicit valoarea. Trupul meu, trupul femeii in islam, nu mai este pentru toti si cum vor toti, nu mai este de "uz" comunitar prin accesibilitatea privirii si permisivitatea comentariilor, ci redevine un element individual lipsit de orice semnificatie in interactiunea si evaluarea sociala. Pur si simplu trupul nu conteaza pentru ceilalti – acei ceilalti nesemnificativi, "stradali", din viata mea; in spatiul public, trupul se retrage din prim-plan si ramine personalitatea mea. E o modalitate de a le "impune" celorlalti sa te trateze in primul rind ca pe o persoana si nu ca femeie mai mult sau mai putin atractiva. A purta hijab nu inseamna ca trebuie sa devii urita, ci doar ca trupul isi pierde relevanta si devine indiferent celor oricum indiferenti tie carora le-a fost interzis accesul la el. In spatiul public ma intereseaza sa fiu acceptata, apreciata, evaluata conform inteligentei, cunoasterii si caracterului meu; aceasta nu inseamna ca ma identific cu un "eu" destrupat, ci doar ca sunt o persoana cu un trup care nu vrea sa spuna nimic in acest context.
Unde are rost sa ma dezvalui si sa las trupul sa se exprime? In familia mea, in fata sotului meu, in fata celor pe care eu ii aleg, care inseamna ceva pentru mine. In islam trupul este valorizat spiritual; si prin trup imi fac rugaciunea, iar rugaciunea coboara si in trup; trupul este "amana", dar inviolabil, sacru de la Dumnezeu de care trebuie sa ai grija si pe care trebuie sa il respecti, pretuiesti. Trupul in casatorie nu este simplu instrument sexual, ci dar pentru sotul tau, dar care, in pofida corporalitatii sale, este investit cu valoare si semnificatie spirituala si (dar nu doar) prin acest "management" selectiv operat asupra expunerii sale. Oamenii pe care ii iubesc si care ma iubesc au acces la mine in integralitate; ceea ce e trait si asumat drept valoros si personal nu e exhibat tuturor - altfel devine ignobil. Iar toata intensitatea erotica specifica dezvaluirii trupului nu se disipeaza nediscriminativ in privirile trecatorilor, ci se acumuleaza pentru singura persoana care cu adevarat conteaza. E dreptul meu de a avea control asupra trupului meu si e un drept indubitabil necesar manifestarii respectului de sine, valorizarii pozitive autentice a propriei persoane si a dezvoltarii in conditii de "libertate" a identitatii personale.
Revenind la experimentul meu: purtind hijab prima oara, dincolo de sentimentul general, limpede, de "usurare", eliberare si restaurare a demnitatii si curajului de a fi ceea ce esti, m-am simtit "atemporala", deprivata de multe din determinarile socio-culturale – si de alta natura – care s-au alipit de mine in decursul devenirii personale, incetosindu-mi perceptia propriului sine; m-am simtit libera sa vad ce este in mine fara interferenta proiectiilor celorlati, libera sa fiu eu si sa ma descopar, libera de a ramine centrata in mine, nedusa de curentul in care toti ceilalti se agita. De aceea am continuat sa port hijab atunci.
De ce port hijab astazi? Pentru ca atunci cind ma acopar cu hijabul pentru a iesi afara imi readuc aminte de Dumnezeu si ma bucur ca pot sa imi reafirm angajamentul supunerii (aslama); un simplu gest si esti constienta din nou de ceea ce este esential in viata; lucrurile sunt repuse la locul lor si isi recapata semnificatia adecvata valorii proprii; iti reamintesti ca puritatea, moralitatea, virtutea nu sunt concepte demodate si perimate, ci realitati si cerinte spirituale adinc inradacinate in natura ta originara in absenta carora nu poti accede la plenitudinea fiintei tale.
Hijabul si alte "formalitati" carora le minimalizam relevanta si utilitatea anterior s-au dovedit a fi catalizatori esentiali in disciplina spirituala islamica intrucit asigura continuitatea trairilor religioase din timpul rugaciunii si in afara incetarii formale acesteia, rezolva clivajul - adesea prezent in religii – dintre sfera spirituala si cea practica si mentine constanta evolutiei spirituale evitind scindarea interioara si dihotomia cunoastere – fapta. Cunoasterea ajuta trupul, se manifesta prin trup, iar trupul reaminteste, reactiveaza si reitereaza cunoasterea spirituala. Individul redevine unitar, iar pacea (islamul) infuzeaza sufletul, facindu-l capabil sa transceanda frivolitatile, conflictele si contradictiile aparente mundane.
P.S: Se pare ca in anumite religii valul a devenit un simbol al autoritatii barbatului asupra femeii si de aici ostilitatea si aprehensiunea fata de valul islamic. Cu toate acestea – iar aici deschidem o discutie mult mai lunga - in islam, valul/hijabul este o exprimare a obedientei fata de divinitate; mai mult, autoritatea barbatului nu are validitate decit in masura in care coincide cu ceea ce presupun dictatele coranice, iar criteriul superioritatii unei persoane, fie ea femeie sau barbat, il constituie doar evlavia.
Alina Isac Alak: Inside story - About Hijab
Articol-confesiune publicat in Adevărul literar şi artistic, nr. 854, februarie 2007
Articol-confesiune publicat in Adevărul literar şi artistic, nr. 854, februarie 2007
Mda de la hijab la burka nu e prea mult, ce-ai simtit tu se numeste PLACEBO.
ReplyDeleteNu e atit de simplu cum va doriti. E vorba de dreptul femeii de a decide ce face cu trupul ei, fie ca alege sa il descopere sau sa si-l acopere. Teoriile marxiste gen ''falsa constiinta'' au fost deconstruite de ceva vreme, trebuie sa ii acordati femeii, fie ea si musulmana, respectul care ii revine ca fiinta umana demna si capabila de a face alegeri constiente, a le investi cu semnificatii si de a si le asuma.
ReplyDelete