Noi toţi avem prejudecăţi – este un proces de economie cognitivă inerent „funcţionării“ fiinţei umane în sfera practică a vieţii. Însă, atunci când aceste prejudecăţi, aceste generalizări simpliste nefondate, trec în registrul axiologic şi încremenesc pe o axă de opoziţie bine-rău, valoare - non-valoare, iar, ulterior, reinvocate în viaţa reală, se întorc sub forma unor norme universale indubitabile şi incontestabile, generând discriminări practice concrete, putem spune că avem o problemă.
În general, la nivelul tuturor societăţilor umane, femeile au constituit subiectul predilect al nenumăratelor prejudecăţi. Societatea contemporană occidentală este tributară culturii şi viziunii renascentiste asupra lumii şi omului – în particular. Discursul renascentist s-a centrat pe un tip de gândire dihotomică, care a generat organizarea lumii în ierarhii şi dualităţi, fiecare pol al dualităţii fiind investit inegal cu valoare. Raţionalitatea unică, obiectivitatea au fost exaltate în detrimentul naturii, subiectivităţii şi intuiţiei. Din nefericire pentru femeie, în filosofia europeană, ea a fost prinsă în setul de analogii femeie – natură, profan, non-spiritual, individual, impur, instinctual, imanent, corporal, analogii subsumate termenului prin definiţie privativ al dihotomiilor clasice. Extremismul polarizării acestor dualităţi a consolidat maniheismul filosofic şi a transformat „simpla“ ierarhizare teoretică într-o relaţie de dominare şi control. Consecinţele concrete: femeia occidentală a fost în mod esenţial şi consecvent inferiorizată şi subordonată, în toate aspectele vieţii umane, începând cu cel spiritual şi sfârşind cu cel politic. Analizele postmoderne şi post-postmoderne din zilele noastre sunt suficient de critice în ce priveşte acest subiect.
Menţionez că nu îmi propun să descriu traseul parcurs de cultura occidentală în ce priveşte viziunea asupra femeii, ci doar să decelez fundamentele prin care se justifică această perspectivă, pentru a evidenţia într-un mod mai elocvent premisele islamice, complet diferite, care stau la baza conceperii aparte a rolului şi statutului femeii musulmane.
Revenind, raţionalismul renascentist a visat la eliberarea ştiinţei şi filosofiei din statutul lor ancilar faţă de teologie; în ce priveşte „cealaltă jumătate a umanităţii“, fuga de inechităţile vehiculate de către teologi a condus la zbaterea nenaturală a femeii de a deveni egala bărbatului prin imitarea şi adoptarea nediscriminativă a tuturor normelor şi valorilor specific masculine. De abia în deceniul 6 al secolului trecut, femeile occidentale au încercat să-şi reclame egalitatea cu bărbatul în contextul recunoaşterii diferenţelor dintre cele două sexe şi s-a depăşit paradigma: „dacă vrei să fii egala bărbatului, trebuie să devii bărbat“. Toată această istorie tulburătoare şi traumatizantă a femeilor – care, năucite de infatuarea şi intransigenţa impunerii „adevărului despre cine sunt ele“ construit de către bărbaţi, au încercat să-şi afirme şi restaureze valoarea intrinsecă de fiinţă umană şi drepturile aferente – îşi are sorgintea în povestea biblică a lui Adam şi Eva. Altfel spus, tot acest demers aberant, dar perseverent, de a inferioriza femeia în societatea occidentală nu ar fi fost posibil, dacă teologii nu ar fi permis invocarea unei anumite inegalităţi (biblice) de esenţă dintre bărbat şi femeie.
Interesul meu aici nu este de a face o comparaţie între creştinism şi islam, ci de a deconstrui prejudecata occidentală (tendinţa de a judeca conform propriei istorii a ideilor şi ideologiilor, prezumţia că celelalte culturi calchiază modelul occidental şi în acest caz particular al statutului femeii - ale cărui origini sper că le-am clarificat mai sus) conform căreia femeia musulmană este oprimată şi inferiorizată din cauza islamului. În cele ce urmează, voi analiza statutul femeii în islam, aşa cum reiese din Coran şi Sunna, la nivel spiritual, social, juridic şi politic, intenţia mea fiind aceea de a demonstra că femeia musulmană, în măsura în care a ajuns să fie inferiorizată de-a lungul istoriei, a fost inferiorizată din cauza abandonării şi nerespectării prescripţiilor coranice şi nu în virtutea religiei islamice în sine. Cei care i-au negat femeii musulmane drepturile şi valoarea au fost oamenii cantonaţi în tradiţii (adesea preislamice), în diferite practici culturale, şi nu musulmanii veritabili care au rămas fideli spiritului şi normelor islamice.
Aşadar, imaginea stereotipă a femeii musulmane – îmbrobodită, ignorantă şi sechestrată în casă de către soţ sau tată, exponenţi ai despotismului absolut – este asociată frecvent islamului, conceput drept o religie anacronică şi primitivă, care continuă să oprime cu cruzime femeia într-un secol în care semenele ei şi-au câştigat dreptul la independenţă şi libertatea de a-şi exhiba nuditatea în public. O paranteză: nu a fost o remarcă maliţioasă - primul aspect care trezeşte compasiunea „spectatorului“ nemusulman, martor al apariţiei insolite a femeii musulmane acoperite, îl reprezintă hijabul. Şi primul semn al eliberării de sub „tirania“ islamului îl constituie expunerea „liberă“ a trupului femeii, conform standardelor „normalităţii“ occidentale – ale cui interese le reprezintă această „normalitate“ (ale bărbatului sau ale femeii) şi cât de altruist este demersul occidental prin care se încearcă emanciparea femeii musulmane sau de cât imperialism cultural se dă dovadă în tentativa de a remedia aspecte, de altfel poate funcţionale, conform unor reţete infailibile, unice, occidentale ... poate rămâne subiectul unei analize ulterioare.
În continuare, vom încerca să depăşim nivelul informaţiilor second hand despre islam, vehiculate în mass media, şi să expunem cu o mai mare acurateţe şi minuţiozitate ce anume afirmă islamul prin textul său sacru – Coranul – şi prin tradiţia Profetului – Sunna - despre femeie, lăsând la latitudinea cititorului să emită judecăţi de valoare în ce priveşte anacronismul acestei religii şi necesitatea de a elibera femeia din ţesătura valorilor islamice.
În cultura occidentală au fost analizate din varii perspective repercusiunile negative ale atribuirii păcatului originar Evei asupra statutului femeii în general. Filosofic, se cunoaşte foarte bine că rădăcinile tuturor inegalităţilor bărbat-femeie se află în religie, mai precis – în modul în care este concepută natura spirituală a omului şi măsura mai „palidă“ sau mai evidentă în care femeia „participă“ la calitaţile superioare ale umanităţii. Poate astfel se explică presupoziţia, bazată pe analogia cu evoluţia concepţiilor europene, prin care se statuează că islamul trebuie blamat pentru diversele forme de oprimare care ţin captive femeile musulmane.
Să analizăm însă ce se afirmă în Coran referitor la crearea umanităţii şi implicaţiile acestei viziuni asupra egalităţii bărbat-femeie: „Şi zis-am Noi: «O, Adam, sălăşluieşte Tu împreună cu soaţa ta în această Grădină! Mâncaţi din ea pe îndestulate, ori de unde voiţi, dar să nu vă apropiaţi de acest pom, pentru ca să nu fiţi dintre cei nelegiuiţi!» Şi Şeitan i-a ademenit să mănânce din el şi i-a lipsit pe ei de bucuria în care s-au aflat. Şi le-am zis lor: «Coborâţi şi duşmani vă veţi fi unul altuia! Şi veţi avea pe pământ un sălaş şi cele trebuincioase până la un timp!» Adam a primit de la Domnul său cuvinte [cu care să se roage] şi l-a iertat, căci El este Iertător, Îndurător.“ (Al-Baqara: 35-38); „Şi [adu-ţi aminte] când Stăpânul tău le-a zis îngerilor: «Voi să pun pe pământ un înlocuitor»“ (Al Baqara: 30).
Conform acestor versete, putem decela parte din esenţa şi finalitatea vieţii umane pe pământ, a existenţei noastre tranzitorii care are la bază nu păcatul originar, ci responsabilitatea nobilă de a fi khalifa („înlocuitor“, „succesor“), fiinţă împuternicită prin decret divin cu autoritatea de a guverna în consonanţă cu legile divine: „Allah este Cel care v-a făcut pe voi urmaşi pe pământ“ (Surat Fatir: 39). Întregii umanităţi i s-a conferit statutul de khalifa; prin aceleaşi păcate (abandonarea credinţei, crimele, oprimarea semenilor, etc...), comise de bărbat sau femeie, oamenii, deviind de la scopul pentru care au fost creaţi, riscă să nu mai cadă sub incidenţa legitimităţii statutului de khalifa. Prin această „împuternicire“ divină, care investeşte în mod echitabil cu o anumită autoritate atât bărbatul, cât şi femeia, avem o primă dovadă a egalităţii fundamentale dintre sexe.
Nicio fiinţă umană, dacă ar fi privată de această autoritate, nu şi-ar putea îndeplini responsabilităţile. Versetul următor ne detaliază cele 6 responsabilităţi esenţiale, comune femeilor şi bărbaţilor: „Dreptcredincioşii şi dreptcredincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea, aduc Dania şi se supun lui Allah şi Trimisului Său. Cu aceştia Allah va fi îndurător, căci Allah este Puternic şi Înţelept.“ (Surat At-Tawba: 71); „...ele vă sunt veşmânt vouă, iar voi le sunteţi veşmânt lor...“ (Surat Al-Baqara: 187). Ambii vor fi răsplătiţi şi binecuvântaţi în acelaşi mod prin îndeplinirea datoriilor morale şi religioase, definitorii pentru orice musulman. De remarcat că bărbatul şi femeia nu sunt angrenaţi într-o relaţie de putere, esenţa acestui tip de relaţie fiind subordonarea, ci îşi sunt aliaţi (wali) unii altora, iar femeile au dreptul de a participa în aceeaşi măsură la toate activităţile (inclusiv sociale şi politice) pozitive, benefice comunităţii.
Toate fiinţele umane au fost create, la origine, prin Adam şi Eva, din lut; subzistăm cu toţii în virtutea aceleiaşi materii şi continuăm să fim aduşi la viaţă în acelaşi mod, printr-o mamă şi un tată - deci nu există niciun fundament ontologic relevant pentru ca o fiinţă umană să îşi reclame superioritatea asupra altei fiinţe umane: „Noi l-am făcut pe om din lut tare, provenit dintr-un nămol moale“ (Surat Al-Hijr: 26). În Coran se afirmă clar: toţi oamenii aparţin unei singure familii, familia lui Adam şi Eva: „O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit din cele două [fiinţe] mulţi bărbaţi şi femei!“ (Surat An-Nisa: 1). Noi toţi suntem „copiii lui Adam“ (sintagmă folosită foarte des în Coran); întregii umanităţi îi revine constitutiv aceeaşi demnitate şi onoare din perspectivă divină.
Unicul criteriu de decelare a superiorităţii unei persoane îl constituie evlavia (taqwa): „O, voi oameni! Noi v-am creat pe voi dintr-un bărbat şi o muiere şi v-am făcut pe voi popoare şi triburi, pentru ca să vă cunoaşteţi. Cel mai cinstit dintre voi în faţa lui Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este Atoateştiutor şi Bineştiutor.“ (Surat Al-Hujurat: 13). Toate barierele şi discriminările artificiale construite între şi de către oameni sunt demistificate. Allah nu afirmă că bărbaţii sau femeile sunt investiţi aprioric cu mai multă valoare şi respect. Doar acela/aceea, bărbat sau femeie, care I se supune, care îşi asumă plenar credinţa şi se lasă transformat de acest adevăr indelebil, încrustat în intimitatea cea mai profundă a sufletului său, transformare/metanoia vizibilă în toate actele cotidiene, pline de compasiune şi corectitudine, poate accede la un statut superior în faţa divinităţii. Şi chiar şi raportat la acest aspect, evlavia, nimeni nu se poate lăuda sau invoca „tratament preferenţial“ în această existenţă mundană, întrucât doar singur Dumnezeu/Allah cunoaşte cu adevărat autenticitatea credinţei (iman) fiecăruia.
Prin această imersiune în implicaţiile coranice determinante, vizând egalitatea spirituală, ni se confirmă esenţialul: femeia şi bărbatul prezintă aceeaşi constituţie metafizică - ambii sunt „recipienţii“ suflului divin, „duhului“ lui Allah şi împărtăşesc aceeaşi natură spirituală divină (nafsin waahidah): „Şi [adu-ţi aminte] când a zis Domnul tău îngerilor: «Eu am să fac un om din lut tare, provenit dintr-un nămol moale, Iar când îl voi face şi voi sufla în el din duhul Meu, voi să cădeţi dinaintea lui, prosternându-vă!»“ (Surat Al-Hijr: 28-29). Coranul nu permite nicio ambiguitate: nu există diferenţă de valoare în crearea bărbatului şi femeii, amândoi au fost înzestraţi cu acelaşi spirit. Reamintim că aceste declaraţii peremptorii şi elocvente ale egalităţii de esenţă dintre bărbat şi femeie aveau loc într-o perioadă când creştinismul apusean încă apela la concilii pentru a încerca să se edifice dacă femeia este doar un animal sau, totuşi, are şi suflet. Cei familiarizaţi cu filosofia occidentală cunosc câte variante inextricabile şi prolixe de diferenţiere a sufletului bărbatului de sufletul femeii există ... în cazul fericit în care se admite că femeia are un suflet.
Esenţa indestructibilă a fiinţei umane o constituie spiritul (Ruh); Allah a creat toate fiinţele umane şi spiritul lor (Ruh) în acelaşi timp, în acelaşi mod şi le-a pus aceeaşi unică întrebare la care toţi, bărbaţi şi femei, au dat acelaşi răspuns: „Şi când Domnul Tău a scos urmaşi din fiii lui Adam, din coastele lor, şi le-a cerut să mărturisească ei înşişi, [zicându-le]: «Nu sunt Eu Domnul vostru?», au răspuns ei: «Ba da, facem mărturie!», pentru ca voi să nu spuneţi în Ziua Învierii: «Noi am fost fără grijă de aceasta!»“ (Surat Al-A'raf: 172); „El este Cel care v-a creat dintr-un singur suflet şi din el a făcut-o şi pe perechea lui, lângă care el să poată găsi linişte.“ (Surat Al-A'raf: 189).
Bărbaţii şi femeile au mărturisit unicitatea şi unitatea divinităţii, în virtutea aceleiaşi autorităţi şi a aceluiaşi adevăr metafizic, transcendent şi imuabil, adevăr receptat, asimilat şi trăit conform naturii spirituale identice. Astfel, şi demersul soteriologic, de reîntoarcere la divinitate, se va desfăşura în aceeaşi manieră, conform aceloraşi reguli şi prescripţii divine, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie: „Domnul lor le-a răspuns: «Eu nu las să se piardă nici o faptă plinită de vreunul dintre voi, bărbat sau muiere, deopotrivă unul cu altul»“ (Surat Al-'Imran: 195); „Aceia dintre bărbaţi sau muieri care plinesc fapte bune – şi sunt credincioşi – aceia vor intra în Rai şi nu vor fi nedreptăţiţi nici cât un punct.“ (Surat An-Nisa: 124); „Într-o zi îi vei vedea pe dreptcredincioşi şi pe dreptcredincioase alergând cu lumina în faţa lor şi în dreapta lor. [Şi li se va zice lor]: «Iată astăzi vestea voastră cea bună: Grădini pe sub care curg pâraie şi în care veţi sălăşlui voi veşnic! Aceasta este izbânda cea mare!»“ (Surat Al-Hadid: 12).
Desigur, islamul recunoaşte multiplele diferenţe care există intre oameni, între femei şi bărbaţi; constituţia fizică inferioară a femeii este cea mai evidentă, însă musulmanul nu poate fi ispitit de inepţia extrapolării acestei superiorităţi la nivelul tuturor aspectelor fiinţei umane. Orice om, în pofida diversităţii existente în structură şi înfăţişare, aparţine clasei umanităţii şi este minunat în determinările sale: „Noi l-am creat pe om cu cea mai frumoasă înfăţişare“ (Surat At-Tin: 4).
Omului i s-a insuflat parte din spiritul divin, însă natura sa fizică facilitează o anumită propensiune ignobilă înspre materialism, rapacitate şi răutate; se pare că îngerii ştiau aceasta: „Şi [adu-ţi aminte] când Stăpânul tău le-a zis îngerilor: «Voi să pun pe pământ un înlocuitor». I-au răspuns: «Să pui pe cineva care să facă stricăciune pe el şi să pricinuiască vărsare de sânge, când noi Ţie Îţi aducem slavă şi pe Tine Te socotim Sfânt?». Şi a zis: «Eu ştiu ceea ce voi nu ştiţi.»“ (Surat Al-Baqara: 30); „[Allah] a zis: «O, Iblis! Ce te-a împiedicat pe tine să te prosternezi dinaintea a ceea ce Eu am plămădit cu mâinile Mele? Te-ai semeţit tu ori te-ai socotit tu printre cei înalţi?». A zis [Iblis]: «Eu sunt mai bun decât el! Pe mine m-ai plămădit din foc, în vreme ce pe el l-ai plămădit Tu din lut!»“ (Surat Sad: 75-76).
Dar îngerii ştiau şi că ei au fost privaţi de Asma - de cunoaştere (în general); superioritatea fiinţelor umane se justifică, în schimb, prin binecuvântarea cunoaşterii numelor, a esenţelor lucrurilor: „Şi l-a învăţat pe Adam numele tuturor lucrurilor. Apoi le-a zis: «Vestiţi-Mi Mie numele acestora, dacă voi sunteţi întru dreptate!». I-au răspuns ei: «Mărire Ţie! Nu avem ştire decât de ceea ce Tu ne-ai învăţat, căci Tu eşti Atoateştiutor şi Înţelept». Şi i-a zis El: «O, Adam, vesteşte-le numele lor!» Şi după ce le-a vestit numele lor, le-a zis: «Nu v-am spus că Eu le ştiu pe cele nevăzute din ceruri şi de pe pământ, după cum ştiu ceea ce dezvăluiţi şi ceea ce tăinuiţi?»“(Surat Al-Baqara: 31-33). Toţi oamenii au fost înzestraţi cu liber arbitru şi capacitatea de discriminare între bine şi rău, adevăr şi fals. Atât bărbaţii, cât şi femeile se prevalează de aceeaşi facultate de gândire intelectuală şi raţională; în islam se postulează nu dreptul, ci obligaţia musulmanului/musulmanei de a se educa şi perfecţiona spiritual continuu: „Este obligatoriu pentru fiecare musulman şi musulmană să studieze“. Hadis extras de Bukhari: „Oricui Allah îi doreşte binele, El îi oferă cunoaşterea religiei“; hadisuri extrase de Tirmidhi: „Oricine porneşte pe o cale în căutarea cunoaşterii, Allah îi va uşura calea spre Paradis“; „Îngerii îşi coboară aripile asupra celui care studiază/aflat în căutarea cunoaşterii“; „Superioritatea binecuvântărilor celui care studiază în raport cu cel care adoră este precum superioritatea lunii pline asupra stelelor şi cerului“. Iar în Coran, cunoaşterea reprezintă singurul element dezirabil al acestei existenţe contingente, care rămâne dezirabil în mod nelimitat (în contextul principiului moderaţiei care guvernează islamul), prin consacrare divină: „Şi spune: «Doamne, sporeşte-mi mie ştiinţa!»“ (Surat Ta-Ha: 114). Referitor la statutul învăţaţilor musulmani, care, reamintim, pot fi bărbaţi şi femei: „Allah îi va ridica cu [câteva] trepte pe aceia care cred dintre voi şi pe aceia cărora li s-a dat ştiinţa, căci Allah este Bineştiutor a ceea ce faceţi!“ (Surat Al-Mujadila: 11); „...Spune: «Oare sunt egali cei care ştiu cu aceia care nu ştiu?». Însă numai aceia care au minte trag învăţăminte.“ (Surat Az-Zumar: 9).
În povestirea ispitirii lui Adam şi Eva, din perspectivă lingvistică, cuvântul „amândoi“ este menţionat de 15 ori; ambii au nesocotit porunca divină, ambii s-au căit şi ambii au fost iertaţi: „...Şi au mâncat ei doi din el şi li s-a arătat goliciunea lor şi au început să coasă, pentru a se acoperi, frunze din Rai. Adam s-a revoltat, aşadar, împotriva Domnului său şi a ajuns în rătăcire. Apoi l-a ales pe el Domnul său, l-a iertat pe el şi l-a călăuzit...“ (Surat Ta-Ha: 121-122).
În Coran se insistă asupra responsabilităţii individuale a fiecărei persoane în ceea ce priveşte propriile acte, convingeri şi credinţe. Femeia nu poartă păcatul nimănui. Astfel, menstruaţia, durerile facerii, perioada de lehuzie, situaţiile specifice biologiei femeieşti nu sunt privite în islam drept blesteme, suplicii datorate păcatului originar sau indicii ale presupusului statut inferior al femeii. Dimpotrivă, graviditatea şi actul naşterii sunt investite cu valoare spirituală şi răsplătite adecvat. Hadisurile următoare sunt suficient de explicite: „Din clipa conceperii şi până la naşterea copilului, femeia primeşte aceeaşi răsplată ca şi cel care a fost numit să păzească la graniţele islamului şi rămâne neclintit în jihadul său. Dacă ea moare în timpul acestei perioade, primeşte răsplata unui martir.“ (Convenit);
„De fiecare dată când copilul suge de la mama lui, aceasta primeşte răsplata celui care dă viaţă unui muribund şi, când termină de hrănit copilul, îngerii o bat pe umăr şi o anunţă că toate păcatele trecute i-au fost iertate“ (Convenit).
Identitatea de esenţă dintre bărbat şi femeie este validată în islam fără a se recurge la somatofobia practică medievală sau la de-sexualizarea raţiunii din filosofia raţionalistă. Islamul este prin excelenţă o religie a moderaţiei, a căii de mijloc; omul este deopotrivă aici trup şi suflet şi trebuie să respecte drepturile şi necesităţile fiecărei dimensiuni a fiinţei proprii. Permanenta elevare spirituală trebuie să se reflecte concret în actele noastre cotidiene; redempţiunea implică prezenţa duală a plinirii rugăciunii (imperativul sufletului) şi a daniei, facerii de bine (reglementarea etică a praxis-ului spiritual). Astfel, egalitatea spirituală dintre sexe se transformă în echitate, în contextul practic al exercitării disciplinei spirituale islamice şi a rolurilor conjunctural distincte ale celor doi reprezentanţi ai umanităţii, întrucât islamul ţine cont de corporalitatea femeii, fără a pretinde o des-trupare forţată, factice. De exemplu, la menstruaţie, femeia nu este obligată să-şi facă rugăciunile sau să ţină post, nu în virtutea „maleficităţii“ stării pe care o suportă, ci doar ca o concesie, o alinare a disconfortului fizic implicat.
În concluzie, prin versetele coranice Allah se adresează întregii umanităţi, fără a face nicio distincţie în funcţie de sex, rasă, naţionalitate sau religie. O specificare strict lingvistică: cuvintele „femeie“ şi „bărbat“ sunt menţionate în mod egal, de 24 de ori pentru fiecare sex, pe tot cuprinsul Coranului. Bărbaţii şi femeile au aceeaşi origine, aceeaşi natură şi aceeaşi finalitate spirituală în această existenţă. Amândoi sunt vulnerabili în faţa aceloraşi tentaţii, lor le revin aceleaşi responsabilităţi şi datorii morale şi religioase, iar recompensele şi măsurile punitive sunt distribuite în baza aceluiaşi criteriu, indiferent de sex: „Musulmanilor şi musulmancelor, dreptcredincioşilor şi dreptcredincioaselor, celor supuşi şi celor supuse, celor iubitori de adevăr şi celor iubitoare de adevăr, celor statornici şi celor statornice, celor smeriţi şi celor smerite, celor ce dau milostenii şi acelora [dintre femei] care dau milostenii, celor care postesc şi acelora [dintre femei] care postesc, celor care îşi păzesc castitatea lor şi acelora [dintre femei] care şi-o păzesc, celor care-L pomenesc pe Allah mereu şi acelora [dintre femei] care-L pomenesc, Allah le-a pregătit iertare şi răsplată mare.“ (Surat Al -'Ahzab: 35).
O religie care nu doar recunoaşte, ci insistă asupra egalităţii spirituale dintre bărbat şi femeie, în contextul ideologic marcat de inexistenţa unui clivaj sacru-profan, etern-cotidian, religios-politic, nu poate decât să aprofundeze, detalieze şi promoveze egalitatea şi/sau echitatea în ce priveşte drepturile şi obligaţiile celor două sexe la nivelul existenţei mundane, aşa cum vom vedea în articolul următor. O religie care declară că femeia şi bărbatul „participă“ la aceeaşi substanţă spirituală, nu-şi poate nega propriile axiome afirmând că femeile sunt intrinsec inferioare bărbaţilor. Un musulman autentic, care urmează exemplul Profetului – „nimeni nu respectă femeile decât acela care este onorabil şi nimeni nu le dispreţuieşte decât acela care este demn de dispreţ“, nu poate să cadă pradă unei mentalităţi misogine şi să privească femeile drept agenţi debili ai lui Şeitan, demonizându-le conform paradigmei Evului Mediu occidental.
Spaţiul cultural occidental s-a axat „reactiv“ pe o viziune antropocentrică în urma experienţei frustrante a teocentrismului medieval; această suspiciune continuă să fie proiectată şi în receptarea religiei islamice. Atitudinea cel puţin compătimitoare şi demersurile destul de autoritare de a defini „din exterior“ şi de a „elibera“ femeia musulmană de fanatismul imbecilizant al asumpţiilor islamice, divulgă, pe de o parte, o carenţă informaţională acută, iar, pe de altă parte, autosuficienţa insolentă a cugetătorului occidental care nu acceptă şi nu validează capacitatea de autodefinire şi libertatea construirii propriei identităţi a femeii musulmane.
E aberant să se deducă din cele enunţate mai sus că negăm cazurile particulare concrete, revoltător de injuste, în care femeia musulmană e redusă la statutul unui animal de povară. Ele există şi în societăţile mai mult sau mai puţin „musulmane“, aşa cum, din nefericire, există peste tot în lume. Acestea constituie subiectul unei alte discuţii. Însă ceea ce am dorit să clarificăm aici – un truism, de altfel, dar care devine subit incomprehensibil atunci când se cere aplicat şi realităţii islamice – este cauza acestei oprimări, care nu este reprezentată de islam, ci, dimpotrivă, de ieşirea din cadrul islamic.
Femeia musulmană nu are nevoie de construcţii filosofice alambicate, de norme construite tot de oameni, pentru a-i fi reglementate drepturile şi a fi valorizată plenar, în consonanţă cu recunoaşterea apartenenţei la umanitate. Toate acestea - şi chiar şi mai mult – i-au fost confirmate prin decret divin absolut în urmă cu mai bine de 1400 de ani în Coran; vom detalia acest sistem islamic extraordinar de revoluţionar, complex, armonios şi echitabil, care normează drepturile şi îndatoririle femeilor şi bărbaţilor, într-un articol viitor. Între timp, deşi indubitabil implică un disconfort cognitiv semnificativ, ar fi mai onest intelectual, uman şi mai benefic pentru noi toţi - întrucât multiculturalismul promovat cu atâta emfază se pare că rămâne o utopie - să ne punem prejudecăţile intre paranteze şi să facem un efort de a asculta şi „celălalt“ discurs sau discursul „celuilalt“ de lângă noi, pentru că s-ar putea, finalmente, să conteze ceea ce are de împărtăşit.
În general, la nivelul tuturor societăţilor umane, femeile au constituit subiectul predilect al nenumăratelor prejudecăţi. Societatea contemporană occidentală este tributară culturii şi viziunii renascentiste asupra lumii şi omului – în particular. Discursul renascentist s-a centrat pe un tip de gândire dihotomică, care a generat organizarea lumii în ierarhii şi dualităţi, fiecare pol al dualităţii fiind investit inegal cu valoare. Raţionalitatea unică, obiectivitatea au fost exaltate în detrimentul naturii, subiectivităţii şi intuiţiei. Din nefericire pentru femeie, în filosofia europeană, ea a fost prinsă în setul de analogii femeie – natură, profan, non-spiritual, individual, impur, instinctual, imanent, corporal, analogii subsumate termenului prin definiţie privativ al dihotomiilor clasice. Extremismul polarizării acestor dualităţi a consolidat maniheismul filosofic şi a transformat „simpla“ ierarhizare teoretică într-o relaţie de dominare şi control. Consecinţele concrete: femeia occidentală a fost în mod esenţial şi consecvent inferiorizată şi subordonată, în toate aspectele vieţii umane, începând cu cel spiritual şi sfârşind cu cel politic. Analizele postmoderne şi post-postmoderne din zilele noastre sunt suficient de critice în ce priveşte acest subiect.
Menţionez că nu îmi propun să descriu traseul parcurs de cultura occidentală în ce priveşte viziunea asupra femeii, ci doar să decelez fundamentele prin care se justifică această perspectivă, pentru a evidenţia într-un mod mai elocvent premisele islamice, complet diferite, care stau la baza conceperii aparte a rolului şi statutului femeii musulmane.
Revenind, raţionalismul renascentist a visat la eliberarea ştiinţei şi filosofiei din statutul lor ancilar faţă de teologie; în ce priveşte „cealaltă jumătate a umanităţii“, fuga de inechităţile vehiculate de către teologi a condus la zbaterea nenaturală a femeii de a deveni egala bărbatului prin imitarea şi adoptarea nediscriminativă a tuturor normelor şi valorilor specific masculine. De abia în deceniul 6 al secolului trecut, femeile occidentale au încercat să-şi reclame egalitatea cu bărbatul în contextul recunoaşterii diferenţelor dintre cele două sexe şi s-a depăşit paradigma: „dacă vrei să fii egala bărbatului, trebuie să devii bărbat“. Toată această istorie tulburătoare şi traumatizantă a femeilor – care, năucite de infatuarea şi intransigenţa impunerii „adevărului despre cine sunt ele“ construit de către bărbaţi, au încercat să-şi afirme şi restaureze valoarea intrinsecă de fiinţă umană şi drepturile aferente – îşi are sorgintea în povestea biblică a lui Adam şi Eva. Altfel spus, tot acest demers aberant, dar perseverent, de a inferioriza femeia în societatea occidentală nu ar fi fost posibil, dacă teologii nu ar fi permis invocarea unei anumite inegalităţi (biblice) de esenţă dintre bărbat şi femeie.
Interesul meu aici nu este de a face o comparaţie între creştinism şi islam, ci de a deconstrui prejudecata occidentală (tendinţa de a judeca conform propriei istorii a ideilor şi ideologiilor, prezumţia că celelalte culturi calchiază modelul occidental şi în acest caz particular al statutului femeii - ale cărui origini sper că le-am clarificat mai sus) conform căreia femeia musulmană este oprimată şi inferiorizată din cauza islamului. În cele ce urmează, voi analiza statutul femeii în islam, aşa cum reiese din Coran şi Sunna, la nivel spiritual, social, juridic şi politic, intenţia mea fiind aceea de a demonstra că femeia musulmană, în măsura în care a ajuns să fie inferiorizată de-a lungul istoriei, a fost inferiorizată din cauza abandonării şi nerespectării prescripţiilor coranice şi nu în virtutea religiei islamice în sine. Cei care i-au negat femeii musulmane drepturile şi valoarea au fost oamenii cantonaţi în tradiţii (adesea preislamice), în diferite practici culturale, şi nu musulmanii veritabili care au rămas fideli spiritului şi normelor islamice.
Aşadar, imaginea stereotipă a femeii musulmane – îmbrobodită, ignorantă şi sechestrată în casă de către soţ sau tată, exponenţi ai despotismului absolut – este asociată frecvent islamului, conceput drept o religie anacronică şi primitivă, care continuă să oprime cu cruzime femeia într-un secol în care semenele ei şi-au câştigat dreptul la independenţă şi libertatea de a-şi exhiba nuditatea în public. O paranteză: nu a fost o remarcă maliţioasă - primul aspect care trezeşte compasiunea „spectatorului“ nemusulman, martor al apariţiei insolite a femeii musulmane acoperite, îl reprezintă hijabul. Şi primul semn al eliberării de sub „tirania“ islamului îl constituie expunerea „liberă“ a trupului femeii, conform standardelor „normalităţii“ occidentale – ale cui interese le reprezintă această „normalitate“ (ale bărbatului sau ale femeii) şi cât de altruist este demersul occidental prin care se încearcă emanciparea femeii musulmane sau de cât imperialism cultural se dă dovadă în tentativa de a remedia aspecte, de altfel poate funcţionale, conform unor reţete infailibile, unice, occidentale ... poate rămâne subiectul unei analize ulterioare.
În continuare, vom încerca să depăşim nivelul informaţiilor second hand despre islam, vehiculate în mass media, şi să expunem cu o mai mare acurateţe şi minuţiozitate ce anume afirmă islamul prin textul său sacru – Coranul – şi prin tradiţia Profetului – Sunna - despre femeie, lăsând la latitudinea cititorului să emită judecăţi de valoare în ce priveşte anacronismul acestei religii şi necesitatea de a elibera femeia din ţesătura valorilor islamice.
În cultura occidentală au fost analizate din varii perspective repercusiunile negative ale atribuirii păcatului originar Evei asupra statutului femeii în general. Filosofic, se cunoaşte foarte bine că rădăcinile tuturor inegalităţilor bărbat-femeie se află în religie, mai precis – în modul în care este concepută natura spirituală a omului şi măsura mai „palidă“ sau mai evidentă în care femeia „participă“ la calitaţile superioare ale umanităţii. Poate astfel se explică presupoziţia, bazată pe analogia cu evoluţia concepţiilor europene, prin care se statuează că islamul trebuie blamat pentru diversele forme de oprimare care ţin captive femeile musulmane.
Să analizăm însă ce se afirmă în Coran referitor la crearea umanităţii şi implicaţiile acestei viziuni asupra egalităţii bărbat-femeie: „Şi zis-am Noi: «O, Adam, sălăşluieşte Tu împreună cu soaţa ta în această Grădină! Mâncaţi din ea pe îndestulate, ori de unde voiţi, dar să nu vă apropiaţi de acest pom, pentru ca să nu fiţi dintre cei nelegiuiţi!» Şi Şeitan i-a ademenit să mănânce din el şi i-a lipsit pe ei de bucuria în care s-au aflat. Şi le-am zis lor: «Coborâţi şi duşmani vă veţi fi unul altuia! Şi veţi avea pe pământ un sălaş şi cele trebuincioase până la un timp!» Adam a primit de la Domnul său cuvinte [cu care să se roage] şi l-a iertat, căci El este Iertător, Îndurător.“ (Al-Baqara: 35-38); „Şi [adu-ţi aminte] când Stăpânul tău le-a zis îngerilor: «Voi să pun pe pământ un înlocuitor»“ (Al Baqara: 30).
Conform acestor versete, putem decela parte din esenţa şi finalitatea vieţii umane pe pământ, a existenţei noastre tranzitorii care are la bază nu păcatul originar, ci responsabilitatea nobilă de a fi khalifa („înlocuitor“, „succesor“), fiinţă împuternicită prin decret divin cu autoritatea de a guverna în consonanţă cu legile divine: „Allah este Cel care v-a făcut pe voi urmaşi pe pământ“ (Surat Fatir: 39). Întregii umanităţi i s-a conferit statutul de khalifa; prin aceleaşi păcate (abandonarea credinţei, crimele, oprimarea semenilor, etc...), comise de bărbat sau femeie, oamenii, deviind de la scopul pentru care au fost creaţi, riscă să nu mai cadă sub incidenţa legitimităţii statutului de khalifa. Prin această „împuternicire“ divină, care investeşte în mod echitabil cu o anumită autoritate atât bărbatul, cât şi femeia, avem o primă dovadă a egalităţii fundamentale dintre sexe.
Nicio fiinţă umană, dacă ar fi privată de această autoritate, nu şi-ar putea îndeplini responsabilităţile. Versetul următor ne detaliază cele 6 responsabilităţi esenţiale, comune femeilor şi bărbaţilor: „Dreptcredincioşii şi dreptcredincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea, aduc Dania şi se supun lui Allah şi Trimisului Său. Cu aceştia Allah va fi îndurător, căci Allah este Puternic şi Înţelept.“ (Surat At-Tawba: 71); „...ele vă sunt veşmânt vouă, iar voi le sunteţi veşmânt lor...“ (Surat Al-Baqara: 187). Ambii vor fi răsplătiţi şi binecuvântaţi în acelaşi mod prin îndeplinirea datoriilor morale şi religioase, definitorii pentru orice musulman. De remarcat că bărbatul şi femeia nu sunt angrenaţi într-o relaţie de putere, esenţa acestui tip de relaţie fiind subordonarea, ci îşi sunt aliaţi (wali) unii altora, iar femeile au dreptul de a participa în aceeaşi măsură la toate activităţile (inclusiv sociale şi politice) pozitive, benefice comunităţii.
Toate fiinţele umane au fost create, la origine, prin Adam şi Eva, din lut; subzistăm cu toţii în virtutea aceleiaşi materii şi continuăm să fim aduşi la viaţă în acelaşi mod, printr-o mamă şi un tată - deci nu există niciun fundament ontologic relevant pentru ca o fiinţă umană să îşi reclame superioritatea asupra altei fiinţe umane: „Noi l-am făcut pe om din lut tare, provenit dintr-un nămol moale“ (Surat Al-Hijr: 26). În Coran se afirmă clar: toţi oamenii aparţin unei singure familii, familia lui Adam şi Eva: „O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit din cele două [fiinţe] mulţi bărbaţi şi femei!“ (Surat An-Nisa: 1). Noi toţi suntem „copiii lui Adam“ (sintagmă folosită foarte des în Coran); întregii umanităţi îi revine constitutiv aceeaşi demnitate şi onoare din perspectivă divină.
Unicul criteriu de decelare a superiorităţii unei persoane îl constituie evlavia (taqwa): „O, voi oameni! Noi v-am creat pe voi dintr-un bărbat şi o muiere şi v-am făcut pe voi popoare şi triburi, pentru ca să vă cunoaşteţi. Cel mai cinstit dintre voi în faţa lui Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este Atoateştiutor şi Bineştiutor.“ (Surat Al-Hujurat: 13). Toate barierele şi discriminările artificiale construite între şi de către oameni sunt demistificate. Allah nu afirmă că bărbaţii sau femeile sunt investiţi aprioric cu mai multă valoare şi respect. Doar acela/aceea, bărbat sau femeie, care I se supune, care îşi asumă plenar credinţa şi se lasă transformat de acest adevăr indelebil, încrustat în intimitatea cea mai profundă a sufletului său, transformare/metanoia vizibilă în toate actele cotidiene, pline de compasiune şi corectitudine, poate accede la un statut superior în faţa divinităţii. Şi chiar şi raportat la acest aspect, evlavia, nimeni nu se poate lăuda sau invoca „tratament preferenţial“ în această existenţă mundană, întrucât doar singur Dumnezeu/Allah cunoaşte cu adevărat autenticitatea credinţei (iman) fiecăruia.
Prin această imersiune în implicaţiile coranice determinante, vizând egalitatea spirituală, ni se confirmă esenţialul: femeia şi bărbatul prezintă aceeaşi constituţie metafizică - ambii sunt „recipienţii“ suflului divin, „duhului“ lui Allah şi împărtăşesc aceeaşi natură spirituală divină (nafsin waahidah): „Şi [adu-ţi aminte] când a zis Domnul tău îngerilor: «Eu am să fac un om din lut tare, provenit dintr-un nămol moale, Iar când îl voi face şi voi sufla în el din duhul Meu, voi să cădeţi dinaintea lui, prosternându-vă!»“ (Surat Al-Hijr: 28-29). Coranul nu permite nicio ambiguitate: nu există diferenţă de valoare în crearea bărbatului şi femeii, amândoi au fost înzestraţi cu acelaşi spirit. Reamintim că aceste declaraţii peremptorii şi elocvente ale egalităţii de esenţă dintre bărbat şi femeie aveau loc într-o perioadă când creştinismul apusean încă apela la concilii pentru a încerca să se edifice dacă femeia este doar un animal sau, totuşi, are şi suflet. Cei familiarizaţi cu filosofia occidentală cunosc câte variante inextricabile şi prolixe de diferenţiere a sufletului bărbatului de sufletul femeii există ... în cazul fericit în care se admite că femeia are un suflet.
Esenţa indestructibilă a fiinţei umane o constituie spiritul (Ruh); Allah a creat toate fiinţele umane şi spiritul lor (Ruh) în acelaşi timp, în acelaşi mod şi le-a pus aceeaşi unică întrebare la care toţi, bărbaţi şi femei, au dat acelaşi răspuns: „Şi când Domnul Tău a scos urmaşi din fiii lui Adam, din coastele lor, şi le-a cerut să mărturisească ei înşişi, [zicându-le]: «Nu sunt Eu Domnul vostru?», au răspuns ei: «Ba da, facem mărturie!», pentru ca voi să nu spuneţi în Ziua Învierii: «Noi am fost fără grijă de aceasta!»“ (Surat Al-A'raf: 172); „El este Cel care v-a creat dintr-un singur suflet şi din el a făcut-o şi pe perechea lui, lângă care el să poată găsi linişte.“ (Surat Al-A'raf: 189).
Bărbaţii şi femeile au mărturisit unicitatea şi unitatea divinităţii, în virtutea aceleiaşi autorităţi şi a aceluiaşi adevăr metafizic, transcendent şi imuabil, adevăr receptat, asimilat şi trăit conform naturii spirituale identice. Astfel, şi demersul soteriologic, de reîntoarcere la divinitate, se va desfăşura în aceeaşi manieră, conform aceloraşi reguli şi prescripţii divine, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie: „Domnul lor le-a răspuns: «Eu nu las să se piardă nici o faptă plinită de vreunul dintre voi, bărbat sau muiere, deopotrivă unul cu altul»“ (Surat Al-'Imran: 195); „Aceia dintre bărbaţi sau muieri care plinesc fapte bune – şi sunt credincioşi – aceia vor intra în Rai şi nu vor fi nedreptăţiţi nici cât un punct.“ (Surat An-Nisa: 124); „Într-o zi îi vei vedea pe dreptcredincioşi şi pe dreptcredincioase alergând cu lumina în faţa lor şi în dreapta lor. [Şi li se va zice lor]: «Iată astăzi vestea voastră cea bună: Grădini pe sub care curg pâraie şi în care veţi sălăşlui voi veşnic! Aceasta este izbânda cea mare!»“ (Surat Al-Hadid: 12).
Desigur, islamul recunoaşte multiplele diferenţe care există intre oameni, între femei şi bărbaţi; constituţia fizică inferioară a femeii este cea mai evidentă, însă musulmanul nu poate fi ispitit de inepţia extrapolării acestei superiorităţi la nivelul tuturor aspectelor fiinţei umane. Orice om, în pofida diversităţii existente în structură şi înfăţişare, aparţine clasei umanităţii şi este minunat în determinările sale: „Noi l-am creat pe om cu cea mai frumoasă înfăţişare“ (Surat At-Tin: 4).
Omului i s-a insuflat parte din spiritul divin, însă natura sa fizică facilitează o anumită propensiune ignobilă înspre materialism, rapacitate şi răutate; se pare că îngerii ştiau aceasta: „Şi [adu-ţi aminte] când Stăpânul tău le-a zis îngerilor: «Voi să pun pe pământ un înlocuitor». I-au răspuns: «Să pui pe cineva care să facă stricăciune pe el şi să pricinuiască vărsare de sânge, când noi Ţie Îţi aducem slavă şi pe Tine Te socotim Sfânt?». Şi a zis: «Eu ştiu ceea ce voi nu ştiţi.»“ (Surat Al-Baqara: 30); „[Allah] a zis: «O, Iblis! Ce te-a împiedicat pe tine să te prosternezi dinaintea a ceea ce Eu am plămădit cu mâinile Mele? Te-ai semeţit tu ori te-ai socotit tu printre cei înalţi?». A zis [Iblis]: «Eu sunt mai bun decât el! Pe mine m-ai plămădit din foc, în vreme ce pe el l-ai plămădit Tu din lut!»“ (Surat Sad: 75-76).
Dar îngerii ştiau şi că ei au fost privaţi de Asma - de cunoaştere (în general); superioritatea fiinţelor umane se justifică, în schimb, prin binecuvântarea cunoaşterii numelor, a esenţelor lucrurilor: „Şi l-a învăţat pe Adam numele tuturor lucrurilor. Apoi le-a zis: «Vestiţi-Mi Mie numele acestora, dacă voi sunteţi întru dreptate!». I-au răspuns ei: «Mărire Ţie! Nu avem ştire decât de ceea ce Tu ne-ai învăţat, căci Tu eşti Atoateştiutor şi Înţelept». Şi i-a zis El: «O, Adam, vesteşte-le numele lor!» Şi după ce le-a vestit numele lor, le-a zis: «Nu v-am spus că Eu le ştiu pe cele nevăzute din ceruri şi de pe pământ, după cum ştiu ceea ce dezvăluiţi şi ceea ce tăinuiţi?»“(Surat Al-Baqara: 31-33). Toţi oamenii au fost înzestraţi cu liber arbitru şi capacitatea de discriminare între bine şi rău, adevăr şi fals. Atât bărbaţii, cât şi femeile se prevalează de aceeaşi facultate de gândire intelectuală şi raţională; în islam se postulează nu dreptul, ci obligaţia musulmanului/musulmanei de a se educa şi perfecţiona spiritual continuu: „Este obligatoriu pentru fiecare musulman şi musulmană să studieze“. Hadis extras de Bukhari: „Oricui Allah îi doreşte binele, El îi oferă cunoaşterea religiei“; hadisuri extrase de Tirmidhi: „Oricine porneşte pe o cale în căutarea cunoaşterii, Allah îi va uşura calea spre Paradis“; „Îngerii îşi coboară aripile asupra celui care studiază/aflat în căutarea cunoaşterii“; „Superioritatea binecuvântărilor celui care studiază în raport cu cel care adoră este precum superioritatea lunii pline asupra stelelor şi cerului“. Iar în Coran, cunoaşterea reprezintă singurul element dezirabil al acestei existenţe contingente, care rămâne dezirabil în mod nelimitat (în contextul principiului moderaţiei care guvernează islamul), prin consacrare divină: „Şi spune: «Doamne, sporeşte-mi mie ştiinţa!»“ (Surat Ta-Ha: 114). Referitor la statutul învăţaţilor musulmani, care, reamintim, pot fi bărbaţi şi femei: „Allah îi va ridica cu [câteva] trepte pe aceia care cred dintre voi şi pe aceia cărora li s-a dat ştiinţa, căci Allah este Bineştiutor a ceea ce faceţi!“ (Surat Al-Mujadila: 11); „...Spune: «Oare sunt egali cei care ştiu cu aceia care nu ştiu?». Însă numai aceia care au minte trag învăţăminte.“ (Surat Az-Zumar: 9).
În povestirea ispitirii lui Adam şi Eva, din perspectivă lingvistică, cuvântul „amândoi“ este menţionat de 15 ori; ambii au nesocotit porunca divină, ambii s-au căit şi ambii au fost iertaţi: „...Şi au mâncat ei doi din el şi li s-a arătat goliciunea lor şi au început să coasă, pentru a se acoperi, frunze din Rai. Adam s-a revoltat, aşadar, împotriva Domnului său şi a ajuns în rătăcire. Apoi l-a ales pe el Domnul său, l-a iertat pe el şi l-a călăuzit...“ (Surat Ta-Ha: 121-122).
În Coran se insistă asupra responsabilităţii individuale a fiecărei persoane în ceea ce priveşte propriile acte, convingeri şi credinţe. Femeia nu poartă păcatul nimănui. Astfel, menstruaţia, durerile facerii, perioada de lehuzie, situaţiile specifice biologiei femeieşti nu sunt privite în islam drept blesteme, suplicii datorate păcatului originar sau indicii ale presupusului statut inferior al femeii. Dimpotrivă, graviditatea şi actul naşterii sunt investite cu valoare spirituală şi răsplătite adecvat. Hadisurile următoare sunt suficient de explicite: „Din clipa conceperii şi până la naşterea copilului, femeia primeşte aceeaşi răsplată ca şi cel care a fost numit să păzească la graniţele islamului şi rămâne neclintit în jihadul său. Dacă ea moare în timpul acestei perioade, primeşte răsplata unui martir.“ (Convenit);
„De fiecare dată când copilul suge de la mama lui, aceasta primeşte răsplata celui care dă viaţă unui muribund şi, când termină de hrănit copilul, îngerii o bat pe umăr şi o anunţă că toate păcatele trecute i-au fost iertate“ (Convenit).
Identitatea de esenţă dintre bărbat şi femeie este validată în islam fără a se recurge la somatofobia practică medievală sau la de-sexualizarea raţiunii din filosofia raţionalistă. Islamul este prin excelenţă o religie a moderaţiei, a căii de mijloc; omul este deopotrivă aici trup şi suflet şi trebuie să respecte drepturile şi necesităţile fiecărei dimensiuni a fiinţei proprii. Permanenta elevare spirituală trebuie să se reflecte concret în actele noastre cotidiene; redempţiunea implică prezenţa duală a plinirii rugăciunii (imperativul sufletului) şi a daniei, facerii de bine (reglementarea etică a praxis-ului spiritual). Astfel, egalitatea spirituală dintre sexe se transformă în echitate, în contextul practic al exercitării disciplinei spirituale islamice şi a rolurilor conjunctural distincte ale celor doi reprezentanţi ai umanităţii, întrucât islamul ţine cont de corporalitatea femeii, fără a pretinde o des-trupare forţată, factice. De exemplu, la menstruaţie, femeia nu este obligată să-şi facă rugăciunile sau să ţină post, nu în virtutea „maleficităţii“ stării pe care o suportă, ci doar ca o concesie, o alinare a disconfortului fizic implicat.
În concluzie, prin versetele coranice Allah se adresează întregii umanităţi, fără a face nicio distincţie în funcţie de sex, rasă, naţionalitate sau religie. O specificare strict lingvistică: cuvintele „femeie“ şi „bărbat“ sunt menţionate în mod egal, de 24 de ori pentru fiecare sex, pe tot cuprinsul Coranului. Bărbaţii şi femeile au aceeaşi origine, aceeaşi natură şi aceeaşi finalitate spirituală în această existenţă. Amândoi sunt vulnerabili în faţa aceloraşi tentaţii, lor le revin aceleaşi responsabilităţi şi datorii morale şi religioase, iar recompensele şi măsurile punitive sunt distribuite în baza aceluiaşi criteriu, indiferent de sex: „Musulmanilor şi musulmancelor, dreptcredincioşilor şi dreptcredincioaselor, celor supuşi şi celor supuse, celor iubitori de adevăr şi celor iubitoare de adevăr, celor statornici şi celor statornice, celor smeriţi şi celor smerite, celor ce dau milostenii şi acelora [dintre femei] care dau milostenii, celor care postesc şi acelora [dintre femei] care postesc, celor care îşi păzesc castitatea lor şi acelora [dintre femei] care şi-o păzesc, celor care-L pomenesc pe Allah mereu şi acelora [dintre femei] care-L pomenesc, Allah le-a pregătit iertare şi răsplată mare.“ (Surat Al -'Ahzab: 35).
O religie care nu doar recunoaşte, ci insistă asupra egalităţii spirituale dintre bărbat şi femeie, în contextul ideologic marcat de inexistenţa unui clivaj sacru-profan, etern-cotidian, religios-politic, nu poate decât să aprofundeze, detalieze şi promoveze egalitatea şi/sau echitatea în ce priveşte drepturile şi obligaţiile celor două sexe la nivelul existenţei mundane, aşa cum vom vedea în articolul următor. O religie care declară că femeia şi bărbatul „participă“ la aceeaşi substanţă spirituală, nu-şi poate nega propriile axiome afirmând că femeile sunt intrinsec inferioare bărbaţilor. Un musulman autentic, care urmează exemplul Profetului – „nimeni nu respectă femeile decât acela care este onorabil şi nimeni nu le dispreţuieşte decât acela care este demn de dispreţ“, nu poate să cadă pradă unei mentalităţi misogine şi să privească femeile drept agenţi debili ai lui Şeitan, demonizându-le conform paradigmei Evului Mediu occidental.
Spaţiul cultural occidental s-a axat „reactiv“ pe o viziune antropocentrică în urma experienţei frustrante a teocentrismului medieval; această suspiciune continuă să fie proiectată şi în receptarea religiei islamice. Atitudinea cel puţin compătimitoare şi demersurile destul de autoritare de a defini „din exterior“ şi de a „elibera“ femeia musulmană de fanatismul imbecilizant al asumpţiilor islamice, divulgă, pe de o parte, o carenţă informaţională acută, iar, pe de altă parte, autosuficienţa insolentă a cugetătorului occidental care nu acceptă şi nu validează capacitatea de autodefinire şi libertatea construirii propriei identităţi a femeii musulmane.
E aberant să se deducă din cele enunţate mai sus că negăm cazurile particulare concrete, revoltător de injuste, în care femeia musulmană e redusă la statutul unui animal de povară. Ele există şi în societăţile mai mult sau mai puţin „musulmane“, aşa cum, din nefericire, există peste tot în lume. Acestea constituie subiectul unei alte discuţii. Însă ceea ce am dorit să clarificăm aici – un truism, de altfel, dar care devine subit incomprehensibil atunci când se cere aplicat şi realităţii islamice – este cauza acestei oprimări, care nu este reprezentată de islam, ci, dimpotrivă, de ieşirea din cadrul islamic.
Femeia musulmană nu are nevoie de construcţii filosofice alambicate, de norme construite tot de oameni, pentru a-i fi reglementate drepturile şi a fi valorizată plenar, în consonanţă cu recunoaşterea apartenenţei la umanitate. Toate acestea - şi chiar şi mai mult – i-au fost confirmate prin decret divin absolut în urmă cu mai bine de 1400 de ani în Coran; vom detalia acest sistem islamic extraordinar de revoluţionar, complex, armonios şi echitabil, care normează drepturile şi îndatoririle femeilor şi bărbaţilor, într-un articol viitor. Între timp, deşi indubitabil implică un disconfort cognitiv semnificativ, ar fi mai onest intelectual, uman şi mai benefic pentru noi toţi - întrucât multiculturalismul promovat cu atâta emfază se pare că rămâne o utopie - să ne punem prejudecăţile intre paranteze şi să facem un efort de a asculta şi „celălalt“ discurs sau discursul „celuilalt“ de lângă noi, pentru că s-ar putea, finalmente, să conteze ceea ce are de împărtăşit.
Alina Isac Alak - (Cultura
ideilor).
În: Cultura (Bucureşti). An. 3, Nr. 30 (2 aug. 2007). p. 24-25.
ideilor).
În: Cultura (Bucureşti). An. 3, Nr. 30 (2 aug. 2007). p. 24-25.
No comments:
Post a Comment